Într-un interviu pentru Mediafax, dl Mihai Constantinescu, care organizează de atâta amar de ani Festivalul Enescu, spunea că lipsesc partiturile pentru lucrările lui Enescu. Drepturile asupra lor sunt deţinute de editurile Salabert şi Enoch, care “ar fi dispuse să le vândă şi mâine”, dar “cineva trebuie să le şi cumpere sau să se înţeleagă cu ele”. “E ruşinos”, spune dl Constantinescu, ar fi nevoie de “un proiect naţional” pentru partiturile lui Enescu. Televiziunea de ştiri cu pricina a reţinut doar chestiunea cu “ruşinea”, preluată şi de alte site-uri (dar, după gustul meu, orice discuţie despre televiziunile “de ştiri” este o pierdere de timp). Totuşi, în acelaşi interviu, organizatorul festivalului spune că se vor cânta, la această ediţie, 20 de opusuri enesciene, şi că orchestrele mari au propriile partituri. Şi că a existat, acum 20 de ani, o tentativă de negociere cu editurile franceze, dar s-a blocat.

Dl Mihai Constantinescu ştie ce spune şi pune problema corect. Opinia publică de la noi însă – cu ajutorul “ştirilor” sau nu – e dominată de emoţii “patriotice” când vine vorba despre asemenea probleme. Şi de-abia aici devine interesant. Cum s-ar putea rezolva ruşinea de a nu avea partiturile lui Enescu? Strict tehnic. Cineva din România ar trebui să negocieze cu deţinătorii drepturilor asupra partiturilor lui Enescu, să plătească suma convenită şi gata. E firesc, e normal, e ca şi când un cetăţean s-ar duce la magazin să-şi facă necesarele cumpărături: acolo nimeni nu se indignează că mărfurile au un preţ. Când e vorba de artă, apar indignări. Patriotismul ipocrit scoate nasul şi umple spaţiul de adjective: “inadmisibil, revoltător, jenant” etc. Aşa se întâmplă ori de câte ori vine vorba despre vreun mare artist român: lumea crede că e al ţării, un fel de proprietate colectivă, un “bun al întregului popor”, cum spuneau comuniştii.

Simbolic, aşa este. Dar numai simbolic. Când vine vorba despre drepturile de autor şi despre proprietatea asupra operei, nu mai e deloc aşa. Când, bunăoară, proprietarul unei opere a lui Brâncuşi a anunţat că vrea s-o scoată la vânzare, s-au iţit capetele patrioţilor: să se ia măsuri, să nu o cumpere străinii! De ce? E plină lumea de tablouri ale şcolii flamande ori ale primitivilor italieni, dar poporul olandez şi poporul italian nu se indignează pentru asta. (Dimpotrivă: la o adică, e un motiv de mândrie că un artist de-al tău a umplut muzeele planetei). Când s-au scos la licitaţie nişte manuscrise ale lui Cioran, un român bine intenţionat a făcut gestul nobil de a-şi cheltui banii proprii şi le-a cumpărat, pentru a le dona statului român. Ce s-a întâmplat după aceea? Nimic. Şi toată lumea a uitat gestul.

În cazul lui Enescu, indignarea patriotică nu merge până într-acolo încât să le ceară instituţiilor culturale ale statului să întreprindă gestul strict tehnic de a negocia cu editurile franceze. Iar tipul ăsta de mentalitate mi se pare că predomină atunci când, în general, vine vorba despre cultură şi artă. Multă lume are impresia că sunt pe bază de sentimente patriotice. Nu. Sunt pe bani. Şi, ca să funcţioneze, e nevoie de instituţii serioase, de management bun, de recunoaşterea adevărului simplu că obiectele culturale au (şi) o valoare materială. Şi că orice ban dat pentru cultură e o investiţe pe termen lung, foarte rentabilă. Dacă ne mulţumim să scoatem din buzunarul de la piept, din când în când, patriotismul ipocrit şi dragostea declarativă pentru “marile valori”, nu reuşim să ieşim din mentalitatea noastră provincială tradiţională. Mai e mult până departe.