Două spectacole de operă la Bucureşti

Traviata. Scenă din actul al II-lea, cu Lana Kos şi Adrian Dumitru în prim plan

În noiembrie şi decembrie, am ales la întâmplare dintre titlurile curente, de stagiune. Drept eventuale criterii de selecţie ar putea fi apariţia ca Violetta din „Traviata“ verdiană a sopranei croate Lana Kos, Desdemona din recenta premieră cu „Otello“ şi debutul tenorului Paul Lungu în Lenski din „Evgheni Oneghin“ de Ceaikovski. Doi tineri artişti.

Interpreta Violettei s-a implicat progresiv în rol

Într-o partitură de altă factură decât cea a Desdemonei, Lana Kos s-a văzut pusă în faţa unei ţesături vocale supra-acute, de coloratură. Se ştie ce cere primul act din „Traviata“. Soprana a rezolvat provocarea cu dezinvoltura venită din înzestrarea cu extensie nativă de glas, la care nota de Mi bemol înalt concluzivă a apărut însă limitată ca anvergură şi consistenţă. Până atunci, cu toate insonorităţile din registrele central-grav şi grav, soprana le-a tratat cu bogăţie sonoră şi lejeritate pe cele central şi înalt în care a încercat şi pianissime ce au probat încălzirea treptată a vocii. Mă gândesc la Re bemol-ul acut cu care debutează vocaliza ce precede secţiunea „Sempre libera“ din prima arie.

Actul al doilea a adus o Violetta foarte concretă, introvertită şi statică în dialogul cu bătrânul Germont, în care sensibilitatea eroinei a transpărut doar în zicerea „Dite alla giovine“, o Violetta deloc surprinsă la apariţia lui Alfredo, pe care l-a tratat cu răceală în „Amami, Alfredo“, replică esenţială ce include un Si bemol de forţă, încărcat de pasiune, aici, neconvingător ca expresie.

Lana Kos şi Iustinian Zetea

După un ultim tablou de act secund în care Lana Kos a pierdut duelul cu coriştii din ansamblul concertato final, a urmat proba de implicare cvasi-totală din actul al III-lea,. Soprana s-a rezervat pentru el, mai bine spus pentru ceea ce a urmat ariei „Addio del passato“, încă prea narativă şi exterioară, în care simţirea nu a sedus. A vibrat însă la revederea lui Alfredo, a impresionat prin „Gran Dio! morir si giovine“ şi prin ultimele zbateri ale eroinei, „Prendi, quest'è l'immagine de'miei passati giorni“, ca şi prin Si bemol-ul acut al exclamaţiei finale „Oh gioja!“.

Voalări şi acute... „ascunse“

Interpretul lui Alfredo a fost nimeni altul decât Adrian Dumitru, un cântăreţ în plină lansare şi afirmare, recent remarcat la debutul în rolul titular din „Don Carlos“ de Verdi. La spectacolul cu „Traviata“, junele tenor a prezentat rezultatele aplecării actuale asupra personajelor cu vocalitate spintă (să nu se uite că a fost deja Turiddu din „Cavalleria rusticana“ de Mascagni), amprenta fiind pusă pe adresările violente, renunţând la lirismul poetic, evocator, cu care – de pildă - trebuie înzestrată aria „De' miei bollenti spiriti“ (actul secund), dar dăruind vigoare cabalettei subsecvente „O mio rimorso!“, încheiată cu un Do natural acut, uşor emis, penetrant în sală, deşi nu foarte prelung.

În cântul său s-au mai strecurat unele voalări de sonoritate în primul act, câteva note mai „împinse“ în recitativul ariei, sporadice atacuri mai precar impostate (La bemol-ul exclamaţiei la vederea tatălui, dinaintea finalului primei scene a actului al II-lea), dar care nu pot constitui decât preocupări pentru o mai bună concentrare în spectacol, în sensul afişării fără oprelişti a importantelor sale daruri native ce îi justifică evoluţia. Tinereţea nu poate fi un impediment. Să ne amintim cântăreţi români deveniţi legende, care au debutat la vârste de nici 30 de ani în roluri grele, aparent nerecomandate. Sigur, o legitate nu există, dar prudenţa trebuie să guverneze.

Devotat scenei, Adrian Dumitru a propus un personaj credibil, cu accent pe duetul final „Parigi, o cara“, când cuplul cu soprana a fost realmente cuceritor.

Lana Kos şi Iordache Basalic

Cu extinsă practică, baritonul Iordache Basalic, ca Giorgio Germont, a frazat frumos, inspirat, cu timbralitate moale, catifelată şi omogenitate pe ambitus. Păcat că nu a cântat şi cabaletta „No, non udrai rimproveri“, pagină ce urmează cunoscutei arii „Di Provenza il mar“ şi păcat că a „ascuns“ acuta de încheiere a scenei cu Alfredo „Ah ferma!“ (Fa natural), evitând – poate – proiecţia spectaculoasă în sală. Un Germont de aleasă ţinută scenică.

În alte roluri au fost distribuiţi Cristina Eremia (Annina cu puritate de sunet), Valentin Racoveanu (Gastone), Sidonia Nica (Flora), Daniel Pop (glas generos în rolul Baronului), Florin Simionca (Marchizul), Iustinia Zetea (Doctorul), Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul), Adrian Ionescu (Servitorul).

Cu profesionalism a dirijat Vlad Conta, care a ştiut să stopeze ferm tendinţele de intrări nesigure ale coriştilor (iată, chiar la prima lor apariţie) şi să confere mai mult nerv dansurilor de la balul Florei.

Paul Lungu şi Cătălin Toropoc

Un tânăr tenor debutant în „Evgheni Oneghin“

Se numeşte Paul Lungu şi intrarea lui în rolul Lenski confirmă politica de întinerire a afişului, pe care Opera Naţională Bucureşti a început-o în ultima vreme şi care sunt sigur că va fi continuată de noua conducere. Alături de alte demersuri necesare.

Afişând un lirism plăcut al vocii şi un cânt pasional, daruri evidente de la prima intrare în scenă, Paul Lungu a asociat sunete incisive, bine proiectate, („i satisfakţiia trebuiu!“), alături de evocări inspirat duioase („v vaşem dome“) şi acute (La natural) de forţă în tabloul întâi al actului secund, la balul Larinei. Celebra arie „Kuda, kuda“ a avut linia poetică cerută de scriitura ceaikovskiană, impregnată de filaje expresive (în recitativ) şi frumoase pianissime (în strofa a doua). Rutina de scenă îl va îndrepta către rafinarea sporită a discursului melodic în acest rol foarte potrivit ales pentru startul de carieră la Opera Naţională Bucureşti. Conform uzanţelor, ar urma ca şi următorul spectacol cu „Evgheni Oneghin să-i fie atribuit.

Cătălin Toropoc şi Paul Lungu

Se poate spune că baritonul Cătălin Toropoc este deja un experimentat al rolului titular. Deşi în ultima vreme şi în cea imediat următoare se arată surprinzător oscilant între roluri de bariton şi bas (deja Zaccaria din „Nabucco“ şi, în viitorul apropiat, Mefisto din „Faust“), artistul a dăruit în spectacol acumulările strânse pe parcursul serilor susţinute pe prima scenă lirică a ţării şi nu numai, ca bariton. Atitudinea în conturarea complexului personaj a primit valenţe noi, vocea înzestrată nativ cu rezonanţe preţioase s-a orientat – întrucâtva - către evitarea monotoniei în cânt deşi, de multe ori, articulările mai puţin nuanţate, masive, îl prind în pasajele de autoritate sau violenţă.

Duetul final cu Tatiana a fost o pagină reuşit tălmăcită şi graţie lecturii sopranei Crina Zancu, artistă cu glas proaspăt, strălucitor, pe care l-a condus emoţionant între melancolia aducerilor aminte şi decizia irefutabilă din finalul încheiat cu „Proşciai naveki!“, un bogat Si natural acut. În primul act, aria scrisorii – confesiune în singurătate - a prezentat, aşa cum trebuie, o Tatiana visătoare, cu sensibile arcuiri sonore, aşa cum ar fi fost potrivit şi în cvartetul primei scene.

Oana Andra şi Crina Zancu        

Distribuţia i-a inclus şi pe mezzosoprana Oana Andra (Olga), basul Horia Sandu, nu în cel mai bun moment vocal al carierei (Cneaz Gremin intimist şi „grijuliu“ cu sonorităţile cântului „sotto voce“ în aria din actul al III-lea), mezzosopranele Sorana Negrea (Larina) şi Andreea Iftimescu (invitată în Filipievna), tenorul Valentin Racoveanu (cu cel de-al doilea „Brillez“ din cupletul francezului Triquet, Sol natural, pierdut în... spaţiu, printr-un soi de falset), basul Dan Indricău (Zaretsky şi Căpitanul).

Iurie Florea

Am mai scris. Dirijorul Iurie Florea este un specialist al paginilor lui Ceaikovski, pe care le redă cu simţul imens al poeziei pădurilor de mesteceni, asociat dramaturgiei. Prin calitatea şi preocuparea instrumentiştilor, adecvate culori de sonorităţi orchestrale ar trebui sa-l susţină. Sub conducerea lui Daniel Jinga, Corul Operei Naţionale Bucureşti a susţinut atmosfera.

În încheiere, un gând. Menţinerea prospeţimii este o cerinţă generală obligatorie, mai ales fiind vorba de producţii a căror vechime adună mai puţin de un deceniu. Ambele spectacole dau semne de oboseală, îndeosebi în mişcarea şi atitudinea ansamblurilor, a unor solişti comprimari. Existând, presupun, caiete de regie, le revine asistenţilor misiunea foarte importantă, esenţială, de a menţine fiorul artistic, de a-l întreţine. Fapt valabil pentru toate spectacolele de pe afiş. Se simte nevoia.

Foto Sebastian Bucur / Opera Naţională Bucureşti