Două premiere în patru zile

La Cluj, iubitorii genului liric au fost răsfăţaţi săptămâna trecută, pentru că în doar patru zile au fost invitaţi să urmărească două premiere de mare atractivitate, răspunzând celor mai diverse gusturi şi preferinţe.

Astfel, după un sfert de veac de absenţă din repertoriu, Opera Maghiară a readus pe afiş Trubadurul de Verdi, firesc într-o nouă montare, în regia lui Szabo Jeno, decorurile schiţate de Venczel Attila şi costumele realizate de Ledenjak Andrea, dorindu-se o viziune mai modernă, cumva atemporală. Pornind de la ideea unei expoziţii sau poate a unui muzeu ce cuprinde repere din epoci demult apuse, publicul descoperă, încă de la intrarea în teatru, tablourile înrămate ale personajelor principale, reprezentate chiar de către soliştii din acea seară, alături de o ramă cu… bare, sugerând închisoarea în care se va sfârşi drama, pentru ca, intrând în sală, să vadă pe scenă alte rame, prelungind cumva „vizita” prin galeriile în care se regăsesc sau din care se desprind eroii operei. Intenţia lăudabilă şi interesantă nu s-a concretizat decât în parte, pentru că personajele trec doar prin rame, fără ca până atunci să pară „tablouri”, singurele stop-cadre în acest sens fiind cele surprinzând tinerele îmbrăcate în alb, cu botine şi ghirlande de verdeaţă, care apoi se răspândesc prin scenă, ţiganii purtând veşminte pestriţe din ziua de azi sau… dintotdeauna, precum şi soldaţii la prima lor apariţie. În rest, ramele devin un fel de uşi prin care intră şi ies interpreţii, acele elemente de decor – unicele de altfel – pierzându-şi astfel semnificaţia iniţială.

Sincer, nu am prea înţeles utilitatea şi conţinutul proiecţiilor alb-negru pe un mic ecran plasat în centru, imaginea finală, ca de întrerupere a emisiei tv, subliniind, probabil, încheierea… poveştii. Sub aspect regizoral se nasc şi alte semne de întrebare, pentru că, spre exemplu, chiar în primul tablou, Azucena intră în scenă împreună cu Leonora şi cu Ines, dar este împinsă de către acestea într-o margine de… ramă, aranjându-şi între timp „cozile” unui şal lung, alb, care îi acoperă şi părul, gest pe care îl va face frecvent de-a lungul operei, deşi nu i-am desluşit sensul, dar oricum conferă eroinei un aer de eleganţă, adecvat prestanţei interpretei, dar total nefiresc pentru… disperata femeie obsedată de răzbunare. Apoi, după arie, Leonora se întinde pe un platou situat în planul îndepărtat al scenei, de unde revine la auzul serenadei cântate de Manrico nu în culise, ci în faţa publicului, tânăra privind  către el, dar îndreptându-se derutată către… De Luna.

„Trubadurul”, de Verdi, la Opera Maghiară din Cluj

În tabloul următor, în care ghirlandele de verdeaţă sunt prinse de rame sau întinse pe jos, urmând să fie strânse la finalul secvenţei, ţiganii dansează şi se mişcă degajat, un tânăr „orb” atrăgând atenţia prin implicarea pregnantă în acel du-te-vino destul de aproape de contemporaneitate, grupul însoţindu-l pe Manrico şi în scena din mănăstire, ca şi cum ar fi oastea sa, făcând gesturi ameninţătoare spre soldaţii lui De Luna, comportându-se mai curând ca tineri „de cartier”, înfruntându-se din cadrul ramelor amplasate în stânga şi în dreapta scenei.

„Trubadurul”, de Verdi, la Opera Maghiară din Cluj

Dar intrarea Leonorei, în rochie albă, rămânând în faţa unei imense cruci, este de efect, călugăriţele stând însă mereu în umbră. Decorul fiind unic, se trece rapid de la un moment la altul, ceea ce asigură fluenţa acţiunii, care îşi schimbă locaţia, dar nu şi cadrul general. În „tabăra” soldaţilor, simpatice vivandiere au grijă de luptători, Azucena este „legată” cu „cozile” propriului şal, iar „scena închisorii”, Manrico apare, printre gratii, cântând în celebrul Miserere, Leonora îi atinge mâinile şi împarte (probabil) pâine celor arestaţi, apoi intră în „celula” unde, lângă rama centrală, se stinge în braţele lui Manrico, pe care De Luna îl ucide înfigându-i spada în gât (deşi textul spune altceva…), în timp ce Azucena, aşezată de asemenea lângă ramă, continuă să aranjeze şalul… O altă „găselniţă” este apariţia acesteia în foyer, trecând în pauză pe lângă spectatorii care cumpărau diverse de la bufet, soldaţii urmărind-o şi… arestând-o „în public”…   

„Trubadurul”, de Verdi, la Opera Maghiară din Cluj

În plan muzical, trebuie remarcat faptul că aproape fiecare rol beneficiază de două sau trei distribuţii, în seara premierei cu oaspeţi, apoi cu soliştii „casei”, şi la pupitru alternând doi dirijori. Sub conducerea lui Kulcsar Szabolcs (deopotrivă maestru de cor), coordonând cu mână sigură întreg ansamblul, rezolvând eficient cele câteva uşoare decalaje, soprana Carmen Gurban a susţinut cu profesionalism dificilul rol Leonora, depăşind discret problemele apărute în special în paginile de coloratură, rămânând însă o interpretă sensibilă şi expresivă, tenorul Hector Lopez Mendoza a cucerit, în Manrico, prin glasul amplu şi calitativ, prin siguranţa tehnică şi acutul strălucitor, conturând cu adevărat un luptător cu accente eroice, dar cald în momentele cântate în mezzavoce, mărind astfel contrastul între aria lirică şi celebra Di quella pira, pe bună dreptate îndelung ovaţionată; baritonul Balla Sandor a etalat, şi de această dată, timbrul generos, ideal pentru scriitura verdiană, având şi frazarea şi eleganţa necesară, părând totuşi că nu lasă vocea să se desfăşoare la cotele reale, Contele De Luna fiind deci mai puţin incisiv şi impunător decât aş fi aşteptat. În Azucena, mezzosoprana Veress Orsolya a convins că are un material vocal frumos şi amplu, condus cu îngrijire, personajul său neavând însă dramatismul şi expresivitatea cerută chiar prin scriitura muzicală, fiind, ca şi în plan scenic, mai curând decorativă. Szilagyi Janos a abordat cu acurateţe rolul Ferrando, Manyoki Maria (Ines), Retyi Zsombor (Ruiz), Gergely Elek (Bătrânul ţigan… de fapt un tânăr „orb”) sau Rigmanyi Istvan completând o distribuţie echilibrată şi omogenă, singura rezervă apărând referitor la emisia lor uneori prea deschisă. Corul a sunat bine, nuanţat şi adecvat momentelor respective, jucând de asemenea cu vervă şi plasticitate, iar orchestra a avut aplomb, a creat planuri coloristice diverse, chiar dacă viorile, în forte, au ieşit în evidenţă uşor agresiv, dar spectacolul a fost unitar şi fluent, interpreţii fiind ovaţionaţi îndelung de publicul avizat care a „invadat” sala pentru a reasculta, după multă vreme, una dintre partiturile preferate, care astfel se adaugă seriei verdiene deschise la începutul stagiunii, ca omagiu adus celor 200 de ani trecuţi de la naşterea compozitorului, într-un demers pentru care directorul Szep Iuliu merită toate laudele şi mulţumirile celor cărora le-a oferit bucuria de a asista la producţii în premieră pe ţară sau la opere celebre reluate în „haine noi”. Iar pentru vară se pregăteşte o… premieră mondială, la care autorul încă lucrează…

Câteva zile mai târziu, Opera Română a propus Văduva veselă de Lehar, operetă de asemenea readusă în circuitul curent, firesc într-o nouă viziune, realizată de Tiberius Simu, care astfel a marcat debutul său în această postură în teatrul care, în ultimii ani, l-a consacrat ca… tenor. De altfel, în cea de a doua reprezentaţie va evolua şi ca solist… în propria sa regie, concepută pe coordonate clasice, fără intenţia unor inovaţii cu orice preţ, reuşind să evite „lungimile” şi să asigure cursivitatea şi verva chiar şi în scenele care, de obicei, sunt cam statice.

„Văduva veselă”, de Lehar, la Opera Română din Cluj FOTO Nicu Cherciu

Simplu, logic şi firesc, personajele au avut credibilitate şi farmec, iar relaţiile între ele s-au construit agreabil, cu supleţe şi umor, dar şi cu o anume încărcătură liric-sentimentală, redată cu discreţie şi căldură, trecând rapid de la nostalgie la exuberanţă. Iar inventivitatea scenografei Viorica Petrovici a generat soluţii eficiente în decorul (aproape) unic, bazat pe structuri metalice şi un fel de oglinzi ce reflectă mişcarea şi coloritul variat al costumelor, fracurile stând alături de rochiile policrome şi elegante în actul I, schimbând croiala şi specificul în actul următor, prin sugerarea unui posibil costum naţional al… pontevedrinilor, într-un melanj ce aminteşte portul maghiar şi cel rusesc deopotrivă (de altfel şi dansurile par decupate din acel spaţiu), pentru ca în final să explodeze roşul „obligatoriu” al cabaretului, cu volanele şi decolteurile mult-aşteptatului can-can, combinate cu ţinuta elegantă sau… „naţională” a corului.

„Văduva veselă”, de Lehar, la Opera Română din Cluj FOTO Nicu Cherciu

În ambele distribuţii se remarcă prezenţa numeroşilor invitaţi, alături de soliştii „casei”, mai toţi tineri, cu mobilitate scenică şi expresivitate vocală, ceea ce s-a vădit în prima seară în maniera de conturare a rolurilor – fie de prim-plan, fie episodice -, soprana Nicoleta Maier devenind Hanna Glavari, tânără, frumoasă, elegantă, cu un glas fără nimic special dar cu temperament, rostind destul de emfatic textul vorbit, asemeni partenerului său, tenorul Stelian Gheorghe în Danilo, cântând onest şi jucând în nota personajului, ambii invitaţi integrându-se cu dezinvoltură mişcării generale, ca şi soprana Lucia Bulucz în simpatica Valencienne, curtată de Camille de Rosillon, pe care tenorul Ştefan Korch l-a realizat bine în special sub aspectul scenic, din potenţialul său vocal pe care îl descoperisem cu încântare acum doi ani rămânând doar acutul penetrant.

„Văduva veselă”, de Lehar, la Opera Română din Cluj FOTO Nicu Cherciu

Basul Cristian Hodrea a conturat un Baron Zeta amuzant, din fericire fără „îngroşările” obişnuite, Ruslan Bârlea a fost excelent Njegus, surprinzând în ultimul act şi printr-un „număr” de step de mare efect, ceilalţi solişti contribuind şi prin scurte intervenţii la întregirea unui spectacol curat, pus la punct, stârnind amuzamentul şi prin actualizarea unor replici (desigur cu referire la… „mercador”, companii canadiene, gaze de şist sau fonduri europene), baletul completând atmosfera prin dansurile interpretate în coregrafia Feliciei Şerbănescu. Corul (pregătit de Corneliu Felecan) s-a implicat cu reală plăcere şi a cântat frumos, orchestra a susţinut cu aplomb partitura solicitantă, răspunzând cerinţelor dirijorului Victor Dumănescu, experimentat maestru care ştie să confere un plus de strălucire operetei şi să rezolve cu promptitudine decalajele între fosă şi scenă, datorate mai ales tendinţei unor solişti de a impune un tempo… personal.

„Văduva veselă”, de Lehar, la Opera Română din Cluj FOTO Nicu Cherciu

Cu siguranţă, melomanii clujeni aveau nevoie de o astfel de lucrare spumoasă, plină de culoare – la propriu şi la figurat -, reacţia sălii fie la poantele multiple, fie la succesiunea melodiilor îndrăgite, fiind elocventă în acest sens, trecând poate mai îngăduitor peste eventualele rezerve în plan vocal, bucurându-se pur şi simplu de o seară frumoasă, relaxantă şi binevenită în cotidianul stresant. Iar directorul Marius Budoiu, el însuşi tenor apreciat şi în roluri din operete celebre, a „simţit” necesitatea de a oferi, pe lângă opere dramatice sau balete clasice, şi o operetă care, în noua montare, va fi „de cursă lungă”, mai ales că beneficiază, în multe dintre roluri, de două distribuţii sensibil egale valoric, promovând totodată tineri care pot să „crească” promiţător – un deziderat al oricărui manager-artist care ştie ce înseamnă, cu adevărat, un teatru liric ce se respectă.