Din cele trei filme româneşti (despre care am scris aici) incluse în competiţia principală (rezervată lungmetrajelor de ficţiune din regiune) au reuşit să intre şi în palmaresul ediţiei actuale (10-17 august 2018).

Cu „Lemonade” (cunoscut provizoriu şi sub titlul „Luna de miere”), cel dintâi lungmetraj dintr-o filmografie care poate deveni remarcabilă, Ioana Uricaru a obţinut „Inima oraşului Sarajevo” pentru Cel mai bun regizor, al doilea premiu din palmaresul oficial al SFF-ului, având valoarea de 10.000 de euro. Este prima distincţie importantă primită de „Lemonade”, un film ajuns deja la cea de a 20-a selecţie festivalieră (cea dintâi a fost la Berlinală, în secţiunea „Panorama”). Debutul lui Uricaru, care va avea premiera românească pe 26 octombrie, este cu siguranţă un film ce trebuie văzut (pe marele ecran) şi discutat.

Pe lângă premiile acordate de juriul internaţional „mare” (prezidat anul acesta de cunoscutul cineast iranian Asghar Farhadi), la SFF se mai acordă şi premii ale partenerilor festivalului. Cele mai importante sunt Premiul Cineuropa (în valoare de 5.000 de euro, fiind acordat de portalul cu acelaşi nume, dedicat cineaştilor europeni) şi Premiul CICAE (decis de un juriu separat, al reprezentanţilor Confederaţiei Internaţionale a Cinematografelor de Artă şi Eseu, şi constând în sprijin pentru distribuirea filmului în reţeaua CICAE, cu 3.000 de săli în întreaga lume). Anul acesta, amândouă aceste distincţii, singurele premii ale partenerilor pentru competiţia principală, i-au revenit celui de-al treilea lungmetraj al cineastului român Florin Şerban, memorabilul „Dragoste 1. Câine”. Nu ştiu când se va lansa acest film în cinematografele româneşti, dar am aflat că el va fi urmat în curând de „Dragoste 2. America”, un alt episod dintr-o serie a lui Şerban vorbind despre feluri diferite de a iubi.

Cele mai impresionante două filme din competiţia principală au intrat şi ele în palmaresul ediţiei a 24-a. Astfel, „Ága”, al doilea lungmetraj al cineastului bulgar Milko Lazarov, a obţinut marele premiu, „Inima oraşului Sarajevo” pentru Cel mai bun film, valorând 16.000 de euro. Iar debutul în lungmetrajul de ficţiune al cineastului sârb Ognjen Glavonić, „Încărcătura” („The Load” / „Teret”), a fost distins cu premiul pentru Cel mai bun actor, graţie interpretării extraordinare a actorului principal, Leon Lučev. În fine, al doilea premiu pentru interpretare (Cea mai bună actriţă, în valoare tot de 2.500 de euro) a ajuns la Zsófia Szamosi, actriţa principală din lungmetrajul de debut al cineastei maghiare Zsófia Szilágyi, „O zi” („One Day” / „Egy nap”), un alt titlu notabil din selecţia SFF 2018.

„Inima oraşului Sarajevo” pentru Cel mai bun scurtmetraj a fost acordat – de către un juriu separat, incluzând cineaşti din regiune – filmului „Respiraţie” („Breath” / „Dah”, producţie Bosnia şi Herţegovina). Primul scurtmetraj scris şi regizat de popularul actor Ermin Bravo, originar din Sarajevo, a fost lansat la SFF şi a impresionat publicul local prin puternica emoţie emanată de relaţia stranie, lipsită de cuvinte, dintre un tânăr îngrijitor al unui centru medical şi o vârstnică pacientă a centrului cu pricina. Juriul scurtmetrajelor a mai acordat o Menţiune specială animaţiei „Aisberguri” („Icebergs”, coproducţie Grecia-SUA) de Eirini Vianelli. Cineasta greacă, inspirată de cartea „Scene” a compatriotului său Efthimis Filippou (colaborator frecvent al apreciatului regizor Yorgos Lanthimos), transpune exemplar 14 viniete tragicomice, oscilând între rutina şi absurdul existenţei, în limbajului animaţiei, recurgând la păpuşi cu accente expresioniste.

În competiţia scurtmetrajelor au intrat anul acesta şi două filme româneşti. „Morski Briz”, al doilea scurtmetraj scris şi regizat de Cecilia Ştefănescu, totodată cel mai lung film din competiţia sa (aproape 30 de minute), dovedeşte un progres remarcabil faţă de precedenta tentativă cinematografică a prozatoarei, filmul de apartament „Ferdinand 13” (2016). Beneficiind de o producţie amplă şi profesionistă, „Morski Briz” spune eficient o altă poveste de dragoste improbabilă (fiindcă sfidează convenţiile), dintre o sexagenară aflată în vacanţă pe litoralul bulgăresc şi un tânăr bărbat cunoscut întâmplător. Într-un film, totodată, despre ipocrizie, camuflarea adevărului şi iubirea de mamă, Ştefănescu îşi permite să se şi joace cu aşteptările spectatorilor, ca în debutul secvenţei erotice. Iar „Totul e foarte departe” este, de departe, cel mai izbutit film de până acum al actorului Emanuel Pârvu (incluzând, desigur, şi lungmetrajul „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor”, distins cu două premii în competiţia „mare” de la SFF 2017), prin concizie, consecvenţă şi coerenţă, chiar dacă, în final, regizorul-scenarist îşi abandonează protagonista de până atunci a filmului.

„Inima oraşului Sarajevo” pentru Cel mai bun documentar a ajuns la tulburătorul „Srbenka”, al cineastului croat Nebojša Slijepčević, inclus foarte recent printre cele mai bune 15 documentare ale anului de către Academia Europeană de Film. În 1991, Aleksandra Zec, de 12 ani, şi părinţii ei, de etnie sârbă, au fost ucişi cu bestialitate în Zagreb, patru din cei criminali fiind membri ai unei unităţi paramilitare croate. După 23 de ani, regizorul Oliver Frljić montează un spectacol de teatru documentar bazat pe acest caz foarte mediatizat, utilizând, ca actori neprofesionişti, şi eleve de vârsta Aleksandrei. Slijepčević filmează repetiţiile pentru spectacol, discută cu cei implicaţi în el (vocile lor sunt deseori deliberat lăsate în off, obişnuitele „capete vorbitoare” fiind înlocuite cu spaţii goale ale teatrului) şi urmăreşte modul în care aceştia sunt influenţaţi nu doar de interacţiunea cu povestea tragică a familiei Zec, ci şi de reacţiile stârnite (montarea este contestată public, în special de naţionaliştii de extremă dreapta). Persoanele cele mai afectate sunt Nina, o fată de 12 ani care participă la spectacol, şi una dintre spectatoarele de la premieră, intervievată la rândul ei de regizor. Ambele trăiesc în capitala Croaţiei, precum Aleksandra, ca etnice sârbe. „Srbenka”, un documentar creativ stimulant, discută xenofobia „de atunci” şi cea „de acum”, impresia generală fiind că situaţia nu s-a schimbat atât de mult, într-un sfert de veac, pe cât am vrea să credem.

SFF este important, pentru cineaştii din regiune, nu doar ca platformă de prezentare a producţiilor cinematografice finalizate, ci şi ca piaţă de prezentare, în vederea obţinerii unor noi surse de finanţare, pentru producţiile în lucru. Printre proiectele intrate în palmaresul secţiunii de work-in-progress, decis de un juriu de experţi în producţie şi difuzare, s-a numărat şi un (viitor) film românesc. „Zavera”, al treilea lungmetraj al cineastului Andrei Gruzsnickzi („Cealaltă Irina” şi „Q.E.D.”), produs de Alexandru Teodorescu (Saga Film), a primit Premiul TRT, asigurat de postul public de televiziune turcesc cu acelaşi nume. Proiectul, care a obţinut finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) în 2016, este prezentat ca „o poveste de maturizare la 50 de ani”. Protagonistul, Ştefan, e un afacerist din clasa de mijloc, care a dezvoltat o firmă de construcţii împreună cu prietenul său de-o viaţă, Nic. La moartea suspectă a acestuia din urmă, Ştefan este presat să preia conducerea afacerii, însă trece printr-o criză existenţială, accentuată de descoperirea unor secrete privindu-l pe Nic. Scenariul este scris de regizor împreună cu Mircea Stăiculescu, imaginea va fi semnată de Tudor Panduru, iar montajul – de Dana Bunescu.