Desigur în regia lui Ştefan Neagrău şi scenografia Vioricăi Petrovici, sub bagheta aceluiaşi Tiberiu Soare, binecunoscut pentru atracţia către muzica contemporană şi pentru colaborarea constantă cu autorul, începând cu iniţierea ansamblului „Profil”, împlinită prin abordarea amplei lucrări inspirate de piesa omonimă de Caragiale.

Pe lângă faptul că readucerea pe afiş a unei creaţii româneşti, extrem de apreciată de specialişti şi de public deopotrivă, constituie un demers deosebit de inspirat şi binevenit, coincidenţa a făcut ca, de această dată, între ceea ce se întâmpla pe scenă şi evenimentele cotidiene să existe similitudini şocant-amuzante, pentru că, spre exemplu, finalul operei a adus o petrecere „popular”-electorală cu grătare şi muzici, iar în ziua precedentă, la Bucureşti avusese loc o adunare aproape identică, în timp ce multe dintre replici semănau izbitor cu cele vehiculate în mass-media - încă o dovadă elocventă a... actualului Caragiale!... Şi impunerea unui „catindat” de la „centru” şi celebra întrebare „eu cu cine votez?” şi compromisurile „de culise” şi posibilele şantajări cu documente păstrate pentru a fi publicate la momentul oportun - „pac la Răsboiul” - şi „trădare, dar să ştim şi noi” şi „remuneraţia mică după buget” şi „liber-schimbistul” sau „sunt român şi îmi pasă de RRRRomânia” şi atâtea altele intrate aproape în „folclor” au făcut deliciul publicului - în mare parte tânăr - şi prin recunoaşterea frapantă a unor situaţii ale momentului.


Repetiţii

Un aspect semnificativ a fost şi plăcerea cu care s-au implicat (deloc întâmplător) interpreţii în realizarea spectacolului, jucând şi cântând cu vervă şi expresivitate, amuzându-se ei înşişi de reacţiile personajelor întrupate, rezultând eroi bine conturaţi în datele lor definitorii, o desfăşurare în general alertă şi fluentă şi, în mare parte, un cânt pe măsură. Regia propune câteva poante de efect, precum coborârea Cetăţeanului turmentat din „pod”, agăţat de felinar sau cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, în pardesie lungi, negre, plimbând cu ei banca pe care se opresc să citească ziarele, apoi grătarul... veritabil din ultimul tablou, mirosul de mici pătrunzând în sală încă de la deschiderea cortinei, spre nedumerirea spectatorilor. Rămân întrebări privind faptul că Zoe sau Trahanache sau Caţavencu intră pe scenă înainte de intervenţiile propriu-zis, pătrund într-o posibilă încăpere situată pe trepte către mijlocul spaţiului, fără a fi clar... unde şi de ce, apărând de acolo pentru a-şi susţine rolurile în planul apropiat al scenei; de asemenea, parte dintre personaje vin din dreapta şi pleacă... ieşind prin stânga, deşi se presupune că în acea direcţie ar fi, să spunem, interiorul casei lui Tipătescu sau a lui Trahanache. Pe de altă parte, şi acum mi s-a părut exagerată şi „aruncarea” Cetăţeanului turmentat de la un grup la altul şi trântirea sa repetată pe jos, apoi înfăşurarea lui Brânzovenescu într-un morman de hârtie... de la telelegraf, determinând alte prăbuşiri inutile şi „forţate” pe podea. Sunt detalii ce pot fi remediate cu uşurinţă şi, oricum, nu afectează imaginea de ansamblu a montării care beneficiază şi de un decor ingenios, imaginând bărbaţi în negru citind ziarul (desigur prin „decupaje”- butaforie), amplasaţi în „straturi” pe laterala scenei, încadrând scara şi acea „încăpere”... misterioasă, scaune diverse completând ambianţa „de interior”; iar costumele, de azi sau din veacul trecut, reprezintă fiecare personaj în parte, aducând, prin veşmântul „naţional” purtat de Zoe şi, în final, de coriste - care au brâie tricolore, ba chiar dansează în hore sau, oricum, figurează jocuri neaoşe împreună cu bărbaţii, cu fluierăturile şi chiuiturile „aferente” -, o mostră de patriotism (cu „ecouri” de tip „Cântarea României”) şi o atmosferă entuziastă ce a cuprins şi sala. Trebuie remarcat faptul că, de-a lungul spectacolului, corul (pregătit de Daniel Jinga) a evoluat excelent, jucând cu o plasticitate şi o „autenticitate” aparte (memorabilă „şedinţa de la partid”), iar orchestra a sunat neaşteptat de curat, cu o paletă de culori diferenţiată şi sugestivă în special în paginile încărcate de influenţe ale muzicii „de mahala”, cu tentă oriental-turcească (trimiţând poate cu gândul la Fanar...), sau în ritmuri de bossa-nova, tango sau vals, punând astfel în valoare intenţia permanent parodică a compozitorului; deşi dirijorul a solicitat o temperare a intensităţilor, orchestra a sunat adesea mult prea tare, alămurile acoperind vocile de pe scenă, până şi acordeonul fiind amplificat peste măsură.


Principesa Margareta

În ce priveşte distribuţia, a fost în general echilibrată, Stefan Popov (invitat de la Operetă) redevenind un agreabil şi mult mai dezinvolt Tipătescu, Andrei Lazăr cucerind din nou în Caţavencu prin talentul de actor şi maniera de a reliefa sensurile cuprinse în text, Iustinian Zetea fiind un Pristanda plin de bune intenţii interpretative, Valentin Racoveanu preluând cu acurateţe rolul Trahanache, rămânând totuşi destul de linear, departe de prototipul gândit de Caragiale, Simonida Luţescu a fost, din nou, o Zoe blondă şi cochetă, cuplul Farfuridi-Brânzovenescu a avut umor şi o pregnanţă sporită, aceluiaşi Daniel Pop alăturându-i-se de această dată Daniel Filipescu, Liviu Indricău a readus „autenticitatea” Cetăţeanului turmentat şi în plan vocal şi ca prezenţă scenică, iar Răzvan Georgescu a fost reinvitat (de la Filarmonică) pentru Dandanache, un rol ofertant, creionat cu conştiinciozitate. Într-o scurtă apariţie, „dublând” cuplul Zoe-Tipătescu, au dansat cu farmec balerinii Monica Petrică şi Raul Oprea (coregrafia şi mişcarea scenică Florica Stănescu). Aplauzele prelungi şi entuziaste i-au răsplătit pe interpreţi şi la scenă deschisă şi la sfârşitul reprezentaţiei, Dan Dediu primind, la rândul său, astfel de „recunoaşteri” din partea publicului care a apreciat şi muzica accesibilă (cu melodii şi ritmuri uşor de reţinut şi de „gustat”, într-o „cheie” explicită şi bine găsită pentru fiecare situaţie sau personaj în parte) şi structura logică şi clară a operei, permenant punctată de umor, fără complicaţii inutile, nesofisticată, determinând şi reîntâlnirea cu Caragiale, cel atât de... contemporan nouă.

Dar dirijorul Tiberiu Soare a pregătit reluarea operei în paralel cu repetiţiile pentru un alt eveniment, desigur de cu totul altă factură, programat doar două zile mai târziu - concertul caritabil organizat la Ateneu de Fundaţia Principesa Margareta, omagiindu-l pe regele Mihai chiar în 25 octombrie, ziua în care a împlinit 95 de ani, dorindu-se totodată ca acea seară de muzică romantică, susţinută de Orchestra Fundaţiei, să ofere şi clipe deosebit de plăcute celor prezenţi, dar şi să contribuie la strângerea de fonduri pentru „sprijinirea programului naţional Tinere talente - ediţia 2017”. După intonarea Imnului Regal de către orchestră, Principesa Margareta a precizat, în alocuţiunea sa, faptul că, de 9 ani, prin asemenea concerte  au fost „susţinuţi cu burse, mentori şi promovare” 250 de tineri care „provin din familii modeste”, având însă un talent şi date naturale deosebite; un exemplu în acest sens a fost, în filmarea prezentată pe ecranul amplasat lângă podium, tenorul George-Ionuţ Vârban, încă student la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, deja cunoscut şi apreciat pentru glasul său liric şi cald, de o calitate aparte, condus cu îngrijire şi sensibilitate, la începutul unei cariere promiţătoare. De altfel, şi parte dintre instrumentiştii ce alcătuiesc orchestra au fost sau încă sunt bursieri ai Fundaţiei, iar nivelul artistic al ansamblului şi solo-urile de mare frumuseţe au convins asupra valorii lor, surprinzând prin densitatea sunetului, prin omogenitate şi supleţe, prin modul în care tinerii au răspuns cerinţelor dirijorale, cu expresivitate şi o coloristică bogată, adecvată opusurilor abordate, selectate dintre „şlagărele” genului.

Sunt aspecte relevate în uvertura operei Bărbierul din Sevilla de Rossini şi în suita din opera Carmen de Bizet, ambele cu o încărcătură strălucitoare, tratată poate mai „aşezat” în prima secvenţă, dar plină de vitalitate, explozii dramatice sau temperamentale în cea de sorginte iberică, într-un contrast bine gradat cu paginile lirice, cu o frazare generoasă şi o intensitate emoţională ce au stârnit entuziasmul spectatorilor numeroşi (nu foarte avizaţi - dovadă aplauzele dintre părţile lucrării); apoi, orchestra l-a acompaniat cu precizie pe violonistul rus Roman Kim în Concertul nr. 1 de Paganini, ideal pentru tânărul ce excelează prin tehnica performantă, spectaculoasă, „jucându-se” pe corzi, mizând pe sunetul rotund şi amplu, pe robusteţea atacurilor şi pe filigranul desenelor rapide în care se simte cel mai bine, aşa cum a dovedit şi în bis-ul acordat, într-un tempo năucitor pe care şi-l permite de câte ori nu este condiţionat de colaborarea cu orchestra; au fost şi secţiuni în piano, rezolvate în spiritul partiturii, fără ca solistul să etaleze o reală trăire interioară, ci în primul rând o respectare a scriiturii gândite de compozitrul său preferat. În epocă, Paganini era considerat un „vrăjitor” al viorii, ceea ce, pentru orice pasionat de afişarea unei tehnici ieşite din comun reprezintă un etalon şi, poate, o miză - nu ştiu în ce măsură Roman Kim va deveni un artist în adevăratul sens al cuvântului, dar în acest moment este considerat deja „un virtuoz al viorii”, caietul-program menţionând faptul că „niciun alt muzician nu este capabil să scoată atâtea sunete şi extravaganţe în 5 minute” - rezultă că, din punctul său de vedere, şi-a atins scopul. Timpul va demonstra dacă este şi un muzician...

Am asistat însă la o seară de certă calitate, în care ansamblul a cântat excelent, iar dirijorul Tiberiu Soare a obţinut, la pupitru, o interpretare pe care am apreciat-o şi ca prospeţime şi ca apropiere de specificul lucrărilor, apelând la o gestică mult „rotunjită” (comparativ cu o anume bruscheţe „unghiulară” şi abruptă remarcată în colaborarea cu alte ansambluri), elemente care au caracterizat şi performanţa sa în producţia Operei Naţionale, trecând astfel, cu o disponibilitate şi o capacitate de concentrare deosebită, de la un stil la altul, de la complexitatea spectacolului liric modern la concertul ce ne-a transportat în muzica romantică de cea mai bună factură. Şi se cuvine menţionat faptul că evenimentul de la Ateneu a fost (şi) un prilej pentru a se strânge 150.000 euro în vederea continuării proiectelor dedicate tinerilor sub auspiciile Fundaţiei Principesa Margareta.