Tivadar Csontváry Kosztka a fost cel mai genial pictor maghiar dacă adjectivul ar putea fi gradat şi dacă prin geniu înţelegem ceva apropiat de nebunie. Mai întîi farmacist, a devenit pictor pentru că a auzit o voce cerească, a fost un profet impulsiv şi insuportabil, un Van Gogh care îi răneşte şi pe ceilalţi.

Asta însă nu contează. Ceea ce contează este că a pictat extraordinar de penetrant: nu poţi fi indiferent, nu te poţi sustrage efectului operelor sale, te ating şi te transportă cumva spre un frumos problematic şi oarecum străin de lumea asta.

Despre asta vorbeşte un foarte interesant, unic gînditor maghiar, Béla Hamvas în eseul său Cedrul mare al lui Csontváry, Cedrul singuratic fiind unul dintre cele mai teribile şi friguroase tablouri din arta universală. Hamvas, care compară opera cu Scaunul lui Van Gogh, spune că aceasta este mai uman, mai social şi poţi să i te adresezi mai uşor. ”Cedrul se înalţă într-o înălţime de neajuns...” Şi ce înălţime ar fi mai de neajuns ca celebra Coloană a lui Brâncuşi?

Mă gîndesc că ambii au avut o încăpăţînare în adîncul lor: Csontváry şi-a schimbat viaţa pentru a deveni pictor, Brâncuşi a lăsat comisia sculpturii Davila să debiteze tîmpenii şi a plecat spre Paris. Mă gîndesc că ambii au avut chemarea înălţimii, adică a supra-umanului şi a spiritualităţii. Mă gîndesc că ambii au provenit din familii caracteristice naţiunii lor: Brâncuşi dintr-o familie de ţărani, Csontváry dintr-una de burghezi (tatăl lui a fost şi el farmacist). Ambii au ştiut cumva (cîtă siguranţă de sine!) că sunt sortiţi unui alt drum.

”E cu totul altceva”, spune Brâncuşi în filmuleţul care a fost folosit pentru reclama CEC. Mă gîndesc că acest ”altceva” este cel mai interesant şi la el, şi la Csontváry. Mă gîndesc la nedreptatea pe care le-o facem cînd îi integrăm în culturile română, respectiv maghiară, fără a-i înţelege măcar.