Dincolo de calea ferată, filmul artistic al emigranţilor români

Filmul începe, pentru mine, în autocarul românilor care se întorc în ţară. Dormind ghemuit pe două locuri, personajul Radu se întoarce în ţară, refăcând traseul miilor de români care se întorc acasă pentru un mic răgaz între slujbele lor de mâna a doua. Europa derulându-se ca un montaj pe geamurile autocarului plin de români.

Ajunşi acasă, într-un Bucureşti plin de lumini, seara, românii îşi trag trolerele şi bagajele burduşite cu cadouri pentru cei dragi. Radu se întâlneşte cu Monica, soţia lui, după aproape un an în care au fost despărţiţi. Împopoţonată cu o rochie din satin ca de plastic, de un roz carnal, tensionată şi evitând atingerea lui, cei doi sunt vădit înstrăinaţi.

Filmul se întinde pe durata unei nopţi întregi în care asişti la tensiunea cuplului ca un câmp de bătălie unde cei doi se apropie, se resping, se urmăresc amuşinându-se, el hotărât să o recâştige, ea, derutată şi încă îndurerată de absenţa lui. Dincolo de Bucureştiului bulevardelor luminate, al clădirilor din sticlă şi inox, e calea ferată care taie marele oraş despărţind lumea în două. Mahalaua îşi trăieşte viaţa la marginea oraşului. Şuieratul trenului mereu prezent. Mica lor căsuţă e parcă tot mai mică pentru că cei doi sunt speriaţi de reîntâlnirea pe care şi-au imaginat-o de mii de ori. Ea îl anunţă că l-a înşelat. El taie tacticos cârnaţi şi rupe din pâine parcă prelungind clipele încercând să dilueze vestea tocmai primită. Sunt stingheri şi speriaţi. Cumva pare neverosimilă rochia ei, dar afli curând că ea a preferat să fugă la nunta care are loc în mahala fără să îi spună lui Radu, lăsând discuţia lor neterminată, furişându-se din patul unde doarme băieţelul lor  Luca, care tresare în somn când trenul trece pe lângă casă. Dar nu e ca şi cum Monica ar fi fugit în lume, în mahala toată lumea se ştie cu toată lumea, iar nunta e miezul nopţii. Radu ajunge la nuntă pentru că muzica lăutărească se aude de cum iese din casă derutat de lipsa soţiei. Muzică, chiuituri şi şuieratul trenului care taie noaptea ca un cuţit.

Deşi pe afişul filmului eşti anunţat că este comedie, filmul şi în special scena nunţii are ceva din tragicul scrierilor despre mahala ale lui Panait Istrati, din mahalaua care esenţializează viaţa şi moartea, dragostea şi ura, frica şi curajul, nebunia şi vitalitatea / virilitatea, lupta şi abandonul. Regizorul nu cade în capcana unei nunţi cu manele, ci rafinează tema nunţii cu lăutari care cântă muzică lăutăreaacă veche, romanţă de inimă albastră. Fără scena nunţii filmul ar fi fost plat, o poveste din miile posibile şi probabile ale emigraţiei românilor care pleacă dintr-o ţară dezorientată care lor nu le mai poate oferi siguranţa zilei de mâine. Filmului întoarcerii acasă, înstrăinat, al rupturii, al inimii înjumătăţite între străinătăţuri şi acasă, în mahalaua mustind de viaţă. Între două lumi, la mijloc, inima. 

În mahala totul este luat în serios, se trăieşte viaţa cu intensitate.

Nunta devine centrul nopţii, nunta conspiră pentru reapropierea celor doi. Nuntaşi adunaţi în cortul decorat colorat şi kitsch, improvizaţii muzicale, alcool, resturi de fripturi pe masă, prăjituri cu cremă tăiată, tortul de nuntă tronând dezolant pe masă între plasticuri, iar o parte dintre lăutari pleacă lăsându-i baltă pe nuntaşi. Radu plăteşte muzicanţii rămaşi, îi arvuneşte pe cei care pleacă să se întoarcă, ar da oricât în noaptea aia să o recâştige pe ea. Monica va cânta o melodie în limba italiană unduindu-se lasciv în faţa lui Radu chinuindu-l cu imaginea ei de femeie pentru care mahalaua suspină. Şi cum nicio nuntă de mahala nu se poate fără bătaie, nuntaşii sar la bătaie ca un ritual de nelipsit la un astfel de eveniment matrimonial, un moment numai bun pentru Radu şi Monica să fure mireasa şi să o ducă la oraş, la Ateneu, ca o călătorie iniţiatică în inima oraşului de dincolo de calea ferată. Până se întorc înapoi la nuntă se ivesc deja zorile, noaptea se ridică încet, iar dincolo de calea ferată lăutarii care s-au întors la nuntă mai cântă ultimele melodii. Nuntaşii dansează cu ultimele puteri, sunt încercănaţi, au dansat o noapte întreagă, au trăit intens toată nunta. În mahala totul este luat în serios, se trăieşte viaţa cu intensitate.

Regizorul pune laolaltă metaforele viaţă şi moarte, viaţa fără menajamente, în culori tari, iar când nunta s-a sfârşit şi e dimineaţă, Radu şi Monica plecând de la nuntă trec pe lângă cimitir. E doar o imagine parcă secundară dar metafora cimitirului despărţit de mahala de calea ferată e un detaliu pus acolo pentru a da greutate, viaţa şi moartea laolaltă, un film din multe detalii care refac o poveste de dragoste. Nu ştii dacă cei doi s-au împăcat, tensiunea e încă acolo. Ea e doar o femeie rănită, plusând iraţional, rănindu-l, spunându-i că pentru ea totul e gata. Pentru Radu nu e gata, spune el. Acasă fiind în patul lor, alături de copil, de fata care a avut grijă de copil cât timp au fost plecaţi la nuntă, Radu îi întoarce spatele soţiei parcă abandonând, obosit de o noapte întreagă în care a făcut tot ce a putut pentru ca ea să îl primească înapoi. Abia atunci ea se întoarce spre el şi adorm îmbrăţişaţi. Filmul se termină cu happy end, cei doi alături de copilul lor pe o plajă însorită din Italia.

Filmul rupe cumva tradiţia filmelor-ştire de ora 5, contrariind şi nerăspunzând aşteptărilor, clişeului, ca un personaj de mahala, un bărbat îndrăgostit, ar trebui să îşi snopească în bătaie femeia iubită care l-a înşelat în vreme ce el era la muncă în Italia. Nu doar că propune un happy-end, dar dincolo de contextul social, al mahalalei, regizorul renunţă la cheia mizerabilistă. E o cheie nostalgică, o anumită înţelegere a lumii, a iubirii care nu e monopol al unei clase sociale, o poveste care nu propune tiparul românului din telenovele. E despre iubirea profundă oriunde se întâmplă. Viaţa e pură oriunde ar fi ea, chiar şi în mahala.

Pentru cei care trăiesc securizaţi în urban, povestea pe care o propune regizorul Cătălin Mitulescu în Dincolo de calea ferată poate părea forţată, dar e doar povestea vieţii trăite pasional, fără condiţionările urbanităţii postmoderne şi tot mai aseptice, însingurată în propria modernitate. E povestea românilor care pleacă la muncă şi îşi lasă vieţile acasă. E povestea românilor fugind acasă să mai salveze ce mai e de salvat. Dincolo de unele rupturi de scenariu, sau de senzaţia că unele replici din întâlnirea celor doi, fie după ce coboară el din autocar, sau când ajung acasă la miezul nopţii, sunt inadecvate, filmul se leagă ca o poveste de dragoste, de căutare, de regăsire, iar actorii Ada Condeescu / Monica şi Alexandru Potocean / Radu îşi asumă povestea, trăind-o pe viu. Regizorul a salvat povestea emigrantului român de clişeu. Este un film de văzut. 

Dincolo de calea ferată (2016)

Regia: Cătălin Mitulescu

Distribuţie: Ada Condeescu, Alexandru Potocean