O producţie valoroasă, puternică, modernă, ce aduce afişului – în primul rând – numele unui mare regizor de teatru ce nu s-a sfiit să abordeze opera. În lumina diversificărilor, crescutei frecvenţe săptămânale a spectacolelor, precepte cu care conducerea interimară a Operei Naţionale Bucureşti priveşte repertoriul, „Faust” este o piesă de bază.

În ultima vreme, tenorul Adrian Dumitru, ce adună circa 30 de primăveri, s-a lansat cu energie în multe debuturi, îndeosebi de roluri liric-spinte, dar acum a abordat un rol intens liric. Parcurgerea noilor partituri l-a marcat şi artistul a dăruit pasajelor incisive accente juste şi consistenţă de expresie. Rămâne ca secvenţele lirice – mă refer îndeosebi la marele duet cu Margareta din actul al III-lea – să fie servite poetic, prin modelări detaliate de glas.

Partenera directă în rolul Margareta, soprana Crina Zancu, şi-a etalat în chip profesional, cu strălucire de voce, experienţa în muzica lui Gounod. Neobosit, baritonul Iordache Basalic a fost un Valentin ale cărui înşiruiri cursive de sunete au servit maniera franceză de cânt. Pentru Mefisto, basul Marius Boloş a rezervat un portret – să-l numesc - chiar bonom, neînsoţit de sonorităţi pătrunzătoare în toate intervenţiile. Un Sol natural acut, nescris de compozitor, a încununat însă fabulos Rondo-ul. În alte roluri au fost distribuiţi Florin Simionca (Wagner), Sorana Negrea (Martha), Antonela Barnat (Siebel). Toţi sub bagheta lui Tiberiu Soare, maestru de cor fiind Daniel Jinga.

Mult aşteptatul tablou „Noaptea Walpurgiei” în coregrafia Alexei Mezincescu a adus spectaculosul debut al Juliei Baro (Cleopatra), alături de Sergiu Dan (Antoniu) şi de alţi membri ai Corpului de balet al teatrului.

Călin Brătescu şi Antonela Barnat au fost...

... Samson şi Dalila spre sfârşitul lunii noiembrie într-al patrulea spectacol de la premiera noii producţii a operei lui Saint-Saëns, semnată de Giandomenico Vaccari. Dacă mezzosoprana era clar debutantă în rol, pot presupune că şi tenorul s-a aflat în aceeaşi postură, întrucât nu am găsit pe Google referiri la o prezenţă anterioară ca Samson.

Fără alură de erou biblic, Călin Brătescu a servit însă pretenţioasa partitură cu glas solid articulat, sonorităţi bogate, egale pe ambitusul vocii rotunde şi cânt eroic în declamaţii şi în marşul „Israël! romps la chaîne!” din primul act, în timp ce momente răscolitoare, de durere şi tristeţe, au fost conturate prin moliciuni îndreptate către pretenţioase mezzevoci în primul tablou al ultimului act, „Vois ma misère, hélas!”, încheiat cu accente eclatante. Nu uit pronunţia remarcabilă a textului lui Ferdinand Lemaire.

Scriitura eminamente centrală a rolului pune întotdeauna probleme de fermitate la Si bemol-urile acute. S-a văzut şi la premiera atribuită reputatului Aleksandrs Antonenko. Prin concentrare se pot depăşi.

Pentru economia spectacolului şi faţă de profilul acustic al sălii Operei Naţionale, plasarea de către regizorul Vaccari a unor replici importante în planul din spatele scenei a nemulţumit - sunt sigur -  auditoriul, ca şi pe unii interpreţi. Mă refer foarte precis la prima strofă a ariei Dalilei „Printemps qui commence” sau la ultima replică, decisivă, a lui Samson „Souviens-toi de ton serviteur...”, ce puteau penetra mai bine spaţiul, dacă erau rostite mai în faţă.

Ca seducătoare Dalila îndeosebi prin lirismul cu care a descris profilul senzual al personajului, Antonela Barnat a expus glasul său cald şi plăcut printr-un cânt cultivat, în care stilistica franceză a fost bine stăpânită de frazarea elegantă şi inflexiunile subtile. Gama descendentă pe două octave, de la Si bemol acut strălucitor la cel grav (de piept) din aria „Amour! viens aider ma faiblesse” (actul secund),  a fost model de omogenitate în voce. Artista are o siguranţă a notelor înalte şi dovada a venit imediat, la următorul Si bemol („Lâche!”), dar şi în finalul tiradei ironice din ultimul tablou „Son dieu, son peuple et sa haine”, unde a adus exprimare tăioasă ţesăturii acute Sol-La.

Cei doi principali au fost însoţiţi de Vicenţiu Ţăranu (Marele preot), Filip Panait (Abimeleh), Horia Sandu (Un bătrîn evreu), Ciprian Pahonea (Solul), Valentin Racoveanu (Primul filistean), Florin Simionca (Al doilea filistean).

Urmărirea soliştilor s-a făcut cu preocupare de către şeful de orchestră Vlad Conta, un specialist al sonurilor venite din Hexagon, impregnate atât cu delicateţe cât şi cu violenţă. Corul pregătit de Daniel Jinga a abordat nuanţat partitura („Dieu! Dieu d'Israël!”) şi a continut pe aceleaşi direcţionări până la invocările de forţă („Gloire à Dagon!”) din final.

Ştefan Pop la Bucureşti

Este unul dintre foarte puţinii artişti care, făcând parte din diaspora lirică română, revine sistematic pe scenele noastre, încântând spectatorii avizi să asculte glasuri originare din ţară ce evoluează în teatre străine importante. Nu mai insist, prin asemenea prezenţe distribuţiile bucureştene devin competitive cu cele europene şi mondiale.

La miez de noiembrie, Ştefan Pop a cântat în „Traviata” (alături de debutanta în rolul titular Veronica Anuşca, de Adrian Mărcan, sub bagheta lui Janko Zsolt) şi în „Boema”.

Spectacolul puccinian a fost dedicat tenorului Ion Buzea, mare cântăreţ, care în acest an a aniversat opt decenii şi jumătate de viaţă. La faţă de cortină, dirijorul „Boemei”, Adrian Morar, a rostit un scurt cuvânt omagial şi a transmis publicului salutări din partea maestrului Buzea.

Urmăresc evoluţia lui Ştefan Pop de la începuturile carierei sale şi, fără teamă de a greşi, spun că această „Boema” a fost un summum al acumulărilor tânărului tenor, reflectate printr-o interpretare vocală şi scenică de excepţie, într-o formă ireproşabilă. De la prima replică, cu acel „fascino timbrico” ce îl defineşte, patina italiană a ieşit în evidenţă prin construcţia frazelor, plasamentul accentelor şi subtilităţile de expresie. Delicat, timid şi derutat la prima întâlnire cu Mimì, a expus un lirism plin de pasiune în aria „Che gelida manina” şi a trăit un fior născând în duetul final de act. Depăşind momentul, a căpătat elan în actul secund, prezentându-şi iubita prin tirada „Questa è Mimì... Dal mio cervel”, în timp ce în actul al treilea, după expresivul „Mimì e una civetta” s-a avântat în dialogul cu Marcello şi a creionat sensibil despărţirea de Mimì. Finalul a fost zguduitor, în tente „piangendo” până la strigătul cutremurător „... quel guardarmi così...”.

Partenera, soprana Irina Iordăchescu, a conturat rolul Mimì cu rafinamente şi adâncă emoţie. Delicat şi simplu a indus ariei „Sì, mi chiamano Mimì” o cuceritoare expansivitate de spirit, ca o eliberare îndelung aşteptată şi s-a dăruit cu totul întâiului freamăt de iubire.

Irina Iordăchescu este o măiastră a nuanţelor şi a înfăţişării sentimentelor intense, aşa încât aria „Donde lieta uscì” a continuat sinceritatea expozeului şi înşiruirea de amintiri duioase, de presimţiri, urmate de dulci mângâieri de sunet „Sempre tua per la vita... Ci lascierem alla stagion dei fior”, spre actul ultim privit în serenitate şi smerenie.

Ion Dimieru, Cătălin Toropoc, Valentin Vasiliu, Ştefan Pop, Dan Indricău

O plăcută surpriză a fost Cătălin Toropoc (Marcello), sonor şi generos, clar bariton, percutant şi cu amplitudine în importanta zicere „Gioventù mia” din scena de la Café Momus. De fapt grupul de patru prieteni a fost o echipă admirabilă, completată de bas-baritonul Dan Indricău (Schaunard) şi basul Ion Dimieru (Colline). Musetta sopranei Simonida Luţescu a interpretat cu aplomb aria „Quando m'en vo'”, fără să facă atenţie la un diminuemdo de final al notei de Si natural. În alte roluri au cântat Valentin Vasiliu (dublu rol de caracter Benoît şi Alcindoro), Adrian Ionescu (Vameşul), Constantin Negru (Parpignol).

La pupitru, Adrian Morar şi-a dovedit apetenţa pentru scriiturile veriste, susţinut de dirijorul corului, Daniel Jinga, creator de atmosferă în actul al II-lea.

„Cafea şi muzică”

În noiembrie a avut loc primul matineu cu acest generic dintr-o serie de trei, ce au deja programări făcute în ianuarie şi martie. Judecând după succesul primei dimineţi, se poate imagina continuarea ciclului şi în trimestrul al doilea, al cărui repertoriu este aşteptat pe website-ul oficial.

Conceptul regizoral a aparţinut lui Alexandru Nagy - măsuţe printre scaunele din foaier, pentru cafele şi dulciuri oferite de „Milk & Honey events”, decoraţiuni florale şi o mişcare a artiştilor sugerând atitudini şi relaţionări în timpul interpretării ariilor şi duetelor îndrăgite. Faptul că recitalul cu pian (foarte bun, Ştefan Iliescu) a avut loc dimineaţa a pus oarece probleme de încălzire dar, de la a doua intervenţie, vocaliştii au performat la valoarea lor. Îi numesc, într-o ordine deloc întâmplătoare pe tenorul Adrian Dumitru, sopranele Stanca Maria Manoleanu, Mădălina Barbu, Andreea Novac, Zsuzsana Cserveni, sopranele Simonida Luţescu şi Ala Cheptini, basul Daniel Pascariu, tenorul Lucian Corchiş.

„Vocile Operei”...

... s-a numit, inspirat extins metaforic, filmul documentar prezentat în avanpremieră într-o după-amiază, o producţie de o oră şi 10 minute a DigiWorld RCS&RDS în colaborare cu Opera Naţională Bucureşti, producător general Iulian Pană, scenariul şi regia Mihaela Popescu. O peliculă necesară pentru oricine iubeşte nu numai arta lirică, dar şi instituţia care forjează spectacolele. Pentru că nu poţi fi îndrăgostit de Mozart, Verdi, Wagner, dacă nu iubeşti teatrul, sala, foaierele, culisele, pe cei mulţi şi nevăzuţi care nu culeg aplauze la rampă, dar fără de care producţiile nu ar fi posibile.

Acest prim film despre ONB a pus accentul pe balet, pe personalul de scenă (lumini, sunet, recuzită, tapiţerie, costume, peruci-machiaj), pe atelierele de croitorie, încălţăminte, tâmplărie, mecanică, alături de care inserturi din repetiţiile de operă sub baghetele dirijorale ale unor Ion Caramitru sau Mario De Carlo şi-au făcut loc. Managerul interimar Ştefan Ignat a dat glas unui gând.

Este evident că documentarul trebuie să continue cu alte episoade dedicate spectacolelor lirice, corurilor, orchestrei, dirijorilor, corepetitorilor, muncii la cabine, serviciilor artistice (studii muzicale, organizare spectacole, PR), personalului auxiliar al sălii etc. etc., într-un cuvânt cu tot ce cuprinde acest malaxor gigantic care se cheamă Opera Naţională Bucureşti. Se aşteaptă un serial, comentat şi mai mult. Prima scenă lirică a ţării trebuie iubită în întregul ei. „Vocile” sale sunt multiple.

„Româneşte”...

... a fost titlul preferat de anul trecut pentru concertul dedicat Zilei Naţionale. S-a propus şi acum un repertoriu eclectic dar limitat la lieduri, operetă şi cu tente crossover cu o piesă de muzică uşoară („Copacul”), un bocet identificat Maria Tănase („Cine iubeşte şi lasă”). S-au alăturat două piese orchestrale, prima Rapsodie enesciană şi „Dansurile populare româneşti” de Bartók. Dacă soliştii Oana Andra, Irina Iordăchescu, Simonida Luţescu, Silvia Sorina Munteanu, Zsuzsana Cerveni, Vasile Chişiu, Paul Lungu, Adrian Sâmpetrean (în aşteptat debut la Opera bucureşteană) sunt obişnuiţi cu scena, acelaşi lucru ar trebui să se petreacă şi cu Orchestra, aşteptată să urce mai des din fosă. Prestaţia sub conducerea dinamică şi însufleţitoare a lui Mihnea Ignat a depăşit emoţiile şi a dus la rezultate încurajatoare pentru afirmarea instrumentiştilor şi pe podiumul de concert. 

Conceptul regizoral a aparţinut Cristinei Cotescu, cu imagistică adecvată pe ecranul de fundal. Microfonul de pe scenă nu-şi avea rostul. Unii solişti l-au şi ignorat.

Finalul concertului de 1 Decembrie „Noi suntem români...”

Proiecte de mare prestigiu

Cu bucurie am constatat că importanta premieră de acum câţiva ani cu „O scrisoare pierdută” de Dan Dediu este prezentă în continuare pe afiş, se întreţine şi se refrişează prin debuturi. Sub bagheta versatilă a lui Tiberiu Soare, la sfârşit de noiembrie, au intrat pentru prima dată în roluri Adrian Mărcan (Tipătescu), Ion Dimieru (Pristanda), Marta Sandu Ofrim (Zoe Trahanache) şi Dan Indricău (Agamiţă Dandanache), cu prestaţii foarte valabile, alături de consacraţii Andrei Lazăr, Valentin Racoveanu, Daniel Filipescu, Daniel Pop, Liviu Indricău, remarcabili. O sală arhiplină i-a ovaţionat pe toţi.

Şi, mă gândesc că Opera Naţională Bucureşti ar putea prezenta un triptic inspirat de Caragiale, alăturând „Scrisorii pierdute” noi producţii sau reluări cu „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu şi „Revuluţia” de Adrian Iorgulescu, ultima după „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Perfect fezabil. Ar fi un proiect de mare prestigiu, poate pentru aniversarea a 100 de ani de la instituţionalizarea din 1921, alături de o nouă producţie cu „Oedipe”, alături de obligatoriul „Lohengrin”, titlul care a inaugurat Opera Română bucureşteană în 8 decembrie 1921 sub bagheta lui George Enescu şi alături de serialul documentar ce se prefigurează. Printre multe altele.

(fotografii din spectacolele „Faust”, „Samson şi Dalila”, „Boema”– Sebastian Bucur/Opera Naţională Bucureşti)