Un timp s-au întrecut în a-i îndeplini dorinţele ori, luând chipul unor bărbaţi faimoşi, încercau să-i intre în graţii. Unul i-a îmbrăcat casa în aur, iar altul a înconjurat-o de grădini suspendate. Mai mult, chiar şi serenade diavoleşti au răsunat sub ferestrele acelei femei pe care ajunsese s-o cunoască întreaga cetate.

Aceasta, însă, speriată de darurile şi de insistenţele lor, a hotărât să se ducă la mânăstire.

Supăraţi, cei doi draci s-au învinovăţit unul pe altul, iar conflictul s-a adâncit aşa de rău, încât între ei a-nceput o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nimeni nu i-a putut despărţi, nimeni n-a mai putut să-i liniştească.

Trei zile şi trei nopţi s-au luptat pe străzile pustiite, căci oamenii se închiseseră în case, înfioraţi de ceaţa care cucerise oraşul. .

La sfârşitul zilei a treia, când a clipit luna, îngropată în aburi, când  s-a auzit cucuveaua în turnul oraşului, între cei doi duelişti a coborât moartea. Toate geamurile au sărit ţăndări pe caldarâmul înfierbântat, iar sub ferestrele frumoasei femei a căzut mort un drac tânăr.

Cine crezuse că se va ajunge aici?! Vestit pentru puterea lui de a supravieţui chiar şi în cele mai vitrege condiţii, demonul întunericului, viclean şi duşmănos, se credea gata s-o ia mereu de la capăt. Iar moartea lui chiar ridică multe semne de întrebare. Căci, deşi uneori e învins ori păcălit de câte un om, rareori se întâmplă să-şi piardă viaţa, mai ales într-un mod atât de prostesc!

Totuşi în povestea aceasta aşa stau lucrurile.

Îndurerat peste măsură, însuşi regele dracilor a venit pe Pământ, să judece faptele. În locul în care murise dracul îndrăgostit a rămas doar o grămăjoară de praf, negru, desigur. Nu mai era nici urmă din trupul falnic, nu mai rămăsesese nimic din iubirea lui înfocată. Peste fruntea lui Scaraoţchi a trecut, ca o spadă, un val de tristeţe.

Femeia pentru care murise era închisă deja în Mânăstirea Agapia, unde nu mai putea fi atinsă nici măcar cu o unghie.

Pentru că voia să-i aducă un omagiu acestui fiu imprudent, Scaraoţchi a poruncit să fie adunate rămăşiţele mortului. El a privit cenuşa grunjoasă şi-a suflat deasupra ei, încercând s-o reînsufleţească. Iar durerea acestui rege demonic l-a înduioşat chiar şi pe Dumnezeu, al cărui gând trist a ajuns până în micile granule de praf, pe care Scaraoţchi le ţinea încă în palmă. Iluminat, acesta a dat ordin ca rămăşiţele diavolului îndrăgostit să fie presărate peste grădina acelei femei pe care-o iubise, şi pe care, el, desigur, o considera vinovată.

Câţiva draci mai mărunţei, luându-şi o înfăţişare tristă, ca să nu-şi supere stăpânul, au risipit grăuncioarele printre florile, mai ales pe lângă tulpinile macului.

După câteva luni, au răsărit nişte frunze mari şi molatice, ca pleoapa unui uriaş adormit.

Povestea nu se termină aici. Stăpânul întunericului a privit cu melancolie noile plante şi-a suflat peste ele.  Iar printre tufele de liliac, au rămas mormane de pulbere arămie, pe care tatăl diavolilor a prefirat-o între degete, fermecat de parfum şi fulgerat de-o idee.

A dat apoi ordin ca toţi dracii tineri şi fără treabă să cutreiere lumea şi să-i înveţe pe oameni să fumeze acel praf de tabac. El credea sincer că spiritul diavolului îndrăgostit va supravieţui astfel prin fumul ţigării, care, dacă sunteţi atenţi,  păstrează încă parfumul unei iubiri eşuate.

PS: Povestea, culeasă de Sim. Fl Marian, din zona Sucevei, este una dintre preferatele mele. Îmi place s-o spun, s-ar putea s-o mai fi scris undeva, dar de fiecare dată e alta. Iar ilustraţia e desigur o pagină din Erotocrit.