Dianne Reeves - o întâlnire cu sens

După apariţia din 2008 la Festivalul Masters of Jazz de la Bucureşti, Dianne Reeves a revenit pe scena Sălii Palatului. Asemenea lui John McLaughlin, marea interpretă are atât de multe de spus, încât poate fi asemuită cu un mare muzeu.

Dianne Reeves este un focar de cultură cu care trebuie să vii în contact pe îndelete, de mai multe ori. Faptul că România a fost inclusă pe lista ţărilor în care marea cântăreaţă americană îşi va lansa noul album - concertul de la Bucureşti nefiind inclus în niciun festival - este mai mult decât onorant. Mai ales dacă ne gândim că imaginea noastră de „iubitori de jazz", o amintire luminoasă cu care adesea pleacă marii artişti de gen prezenţi pe scenele noastre, se datorează unui public aproape neschimbat, pe cât de fidel, pe atât de restrâns numeric.

Lipsa informaţiilor prealabile privitor la componenţa grupului instrumental care însoţeşte artistul principal, lipsa programului concertului sunt deconcertante, mai ales atunci când contribuţia acestora este atât de importantă.

Nu sunt primii organizatori de concerte din România care procedează aşa, drept care trecem mai departe, pentru că peste toate amărăciunile noastre locale a răsunat vocea Diannei Reeves.

Sunet, spirit, ştiinţa de a cânta, contopirea ştiinţei şi a rigorii cu forţa de seducţie izvorâtă din talent şi o bucurie a comunicării care poartă ceva din inocenţa copilăriei, sunt acele trăsături artistice rare care ne fac să fim recunoscători şansei de a o fi văzut şi ascultat - şi încă pentru a doua oară - pe Dianne Reeves, în deplinătatea forţei sale creatoare. Fără să fie ostentativă sau în vreun fel tributară efectului în exces, este molipsitoare în demersul său artistic.

Empatică şi disponibilă - momentul de improvizaţie care a acoperit înlocuirea amplificatorului de bass care luase foc a fost o briliantă demonstraţie în acest sens - ea s-a dovedit a fi şi de această dată acelaşi artist „cu inimă mare", care ştie cu toate acestea să se încadreze perfect în spiritul şi litera partiturii.

O divă a jazzului

Reîntâlnirea cu acest gen de artişti are sens. Ei sunt capabili, tocmai datorită unui talent special şi profund personal de a comunica prin muzică, nu doar să capteze atenţia, ci şi să etaleze noi faţete ale personalităţii lor artistice. Deşi exhibarea tipică unui discurs voluntar îi situează în cea mai mare parte a show-ului în prima linie de percepţie a publicului, mai rămâne tot timpul ceva de descoperit. Voluntarismul Diannei Reeves, de exemplu, mi-a reamintit de marea cântăreaţă de gospel Liz McComb, care pe aceeaşi scenă a Sălii Palatului, acum mai bine de 15 ani dădea la o parte microfonul de la gură şi cânta „la rece", făcându-se auzită până în ultimul rând.

Păstrând toate datele unei dive a jazz-ului (preponderent de sorginte latino), Dianne Reeves reuşeşte graţie tuturor acestor calităţi să fie la fel de mândră şi pe tocuri, şi desculţă, jonglând cu naturaleţe cu emisia vocală „marca Reeves", parcurgând drumuri nebănuite în contextul unui ambitus impresionant. Alături de Dianne Reeves şi muzicienii care au însoţit‑o, am ascultat muzică frumoasă, cântată frumos. Un adaos necesar în pei­sajul nostru cotidian plin de tăieturi tot mai adânci.