Ziua a început şi s-a încheiat pe ecran cu regizoarea şi actriţa destul de focoasă Noémie Merlant.  La Mi iubita, mon amour, o idilă parţial vorbită în romani (ca şi câteva scene din deja menţionatul Întregalde), care se petrece în România, eram în Sala Buñuel (căruia vigilentul, care verifică la fiecare proiecţie paşaportul Verde, îi zice… Manuel, cultură cinematografică, nu glumă!) doar vreo 5, în ditamai spaţiul! Distanţare asigurată! Mă aşteptam să fie măcar echipa, sau vorba ultra-prezentului Louis Garrel, care avusese un coşmar înainte de Cruciada, că dacă nu-i public, să aducă elevi sau studenţi… Un fel de road-movie din care ieşim destul de şifonaţi. În schimb, romii au ureche bună, muzicală, şi au prins accentul franţuzesc cât au fost la… job, la Paris !

Freda e o peliculă feministă, utilă, venită din complicatul Haiti. Numele e al zeiţei voodoo, iar scenariul pendulează între ritualuri satanice şi Biserica Catolică, doritoare să nu rateze ocazia unor noi convertiţi. Obsesia nuanţei pielii, creme de albire şi alte şmecherii completează un tablou despre o lume pe care n-o ştim mai deloc.

Trei scurte de la Cinefondation: Regele Max  (producţie FEMIS), cu descoperirea studentei în privinţa preferintelor sale LGBTQ, un unguresc, Fonica M-120, unde, fireşte, în niciun caz nu-i comentată o asemenea posibilitate după recenta multcomentată interdicţie, dar e foarte atent lucrat şi bine finanţat, plus o animaţie genială şi plină de umor, bulgărească: În căutarea jumătăţii! I-ar fi plăcut lui Ion Popescu-Gopo!

Am fugit să văd Povestea soţiei mele, după un roman publicat cu mare succes în 1946 şi ecranizat cu mare o desfăşurare de forţe şi parale de regizoarea maghiară Ildikó Enyedi, care ne-a fascinat, ne-a hipnotizat de-a dreptul cu Despre trup şi suflet. Cu toată distribuţia occidentală, vraja s-a rupt, şi nu e decât mult prea lung şi lent, în 7 capitole, despre căsnicia unui căpitan de vas cu senzuala Lea Seydoux. 

În noua secţiune de Premiere Speciale a venit realizatorul Mathieu Amalric (actor la bază) cu Strânge-mă tare în braţe, în care iar suntem martorii unui doliu cutremurător, din nou cu Vicky Krieps, care, după ce ne-a dus pe Insula lui Bergman, acum rămâne între lumi după o cumplită pierdere, greu de suportat de spectatorii care au abandonat rapid apelul forţat la suferinţă.

Si Audiard cel tânăr, Jacques, care ne-a oferit acum 12 ani neuitatul Un profet şi a luat Cannes-ul cu Dheepan, a sosit cu un alb-negru şi toate rasele: Les Olympiades (care-i numele unui cartier, iar din trailer n-a trezit prea mare interes, deşi e clar că era înşelător, aducându-i un deserviciu filmului). Pelicula are umor şi amor, chiar dacă începe cam abrupt, iar Noémie o păţeşte ca profa lui Jude, care a luat Ursul de Aur, doar că episodul e tratat cu mai puţină încrâncenare.

Seara s-a încheiat cu artificii peste covorul roşu al celor 24 de trepte, pe care anul acesta au păşit 24 de cineaşti şi cineaste !

Preşedintele Macron a rămas cu defilarea, baletul din cer al avioanelor, o scenă de muzical şi Marseieza în capitală. I-ar fi priit să descindă la Cannes! N-a fost să fie! Măcar n-a oprit Festivalul cu măsuri şi mai drastice! Vor intra în vigoare de săptămâna viitoare!