Am un copilaş de aproape un an şi mă gândesc la viitorul lui. Pe băieţel îl cheamă Sasha.

Ce sfat o să îi dau lui Sasha peste câţiva ani: învaţă bine la şcoală pentru a face o facultate bună ca apoi să te angajezi la o firmă tare... sau inventează lucruri care apoi vor deveni propria ta afacere?

De la întrebarea asta vreau să pornesc o discuţie despre antreprenoriat şi despre educaţia antreprenorială din România.

Un mic istoric:

Pe timpul lui Ceauşescu toţi românii îşi doreau un loc de muncă într-un oraş cât mai apropiat de casă. Dar toţi aveau asigurat un loc de muncă după ce terminau şcoala!

După Revoluţie locul de muncă (job-ul) a devenit foarte important, în strictă conexiune cu facultatea. Adică toţi părinţii îşi împingeau copiii să intre la o facultate, ca să aibă şi ei o “patalama” la mână... O diplomă care însemna siguranţa angajării “undeva bine”. Rezultatele acestei curse pentru diplome se văd acum, după 25 de ani de la Revoluţie, în statisticile oficiale: sute de mii de tineri cu diplome care nu ştiu să facă nimic concret, unii nici măcar să scrie corect în limba nativă.

Compozitor - antreprenor

Am fost angajat de două ori în viaţa mea, în două episoade relativ scurte: 6 luni la 18 ani, 3 luni la 33 de ani. Am amintiri neplăcute din aceste două perioade, deşi experienţele şi relaţiile personale pe care le-am câştigat atunci mi-au fost apoi folositoare în viaţă. Aşadar aş fi nedrept să spun că angajările mele au fost de prisos. Dar pot să spun că nu m-aş mai întoarce acolo...

Tu ştii despre mine că sunt un artist, un cântăreţ, băiatul ăla mai brunet din trupa Hi-Q. Dacă m-ai urmărit mai de aproape probabil imaginea mea este un pic mai detaliată şi include emisiunile TV de la mare şi de la munte. Poate şi blogul meu, poate şi site-urile de muzică pe care le-am lansat.

Deşi încadrate generic în domeniul show-biz, activităţile mele au fost toate antreprenoriale. Fără şefi, fără program fix, cu riscuri mai mari dar şi profituri mai mari.

Dar eu nu mi-am propus să fiu antreprenor!

Nu conştient, cel puţin. La 16 ani voiam să fac muzică, ceea ce, fără să ştiu la acel moment, a însemnat o carieră 100% antreprenorială. Dar la 16 ani nici nu ştiam acest cuvânt! Alegerea a fost una “oarbă”...

Eu am avut norocul de a porni pe un drum antreprenorial, cu zero informaţii despre antreprenoriat, cu zero relaţii, zero finanţare. Doar un vis, un prieten bun şi o familie deschisă la minte. (Un start extraordinar, de altfel)

Dacă aş fi ştiut în liceu ce înseamnă antreprenoriatul şi care este diferenţa dintre Antreprenor şi Angajat oare aş fi făcut aceleaşi lucruri în viaţă? Aş fi mers la facultate sau aş fi insistat doar pe muzică? Aş fi reuşit să menţin mai mult timp succesul studioului şi label-ului fondat în 2002? Aş fi reuşit să vând afacerea online fondului de investiţii polonez?

Ce aş fi făcut diferit dacă aş fi ştiut ce fac?

În campania AntiDrog.

Antreprenoriatul în şcoala românească

Să vorbim un pic de sistemul de educaţie de la noi - cum ar arăta societatea românească dacă generaţiile de copii ar fi informate despre această alternativă? Dacă în şcoala generală s-ar da informaţii simple despre antreprenoriat?

Ne mândrim cu sute de olimpici internaţionali care iau medalii de aur şi argint în fiecare an (România este în top 5 la toate concursurile importante din ultima jumătate de secol, nu de ieri de azi). În acelaşi timp ne îngrozim văzând perlele de la Bacalaureatele din fiecare an. Notele primite în cadrul sistemului de învăţământ nu sunt, iată!, definitorii pentru un popor. Avem mulţi copii geniali, avem foarte mulţi semi-analfabeţi, poporul acesta este genial şi semi-analfabet! În acelaşi timp?

Dincolo de note şi dincolo de extreme se pune întrebarea: câţi dintre aceşti copii pot face faţă vieţii reale?

Iată o întrebare şi mai importantă: câţi dintre copiii care nu sunt olimpici, dar nici codaşi, adică acei copiii care sunt majoritatea în România, câţi dintre ei ştiu că îşi pot face propria afacere chiar dacă nu sunt performanţi la nicio materie din programa existentă?

Copiii americani sunt împinşi să facă limonadă în vacanţele de vară şi să o vândă vecinilor, bănuţii rezultaţi fiind profitul lor. Sau să pregătească prăjiturele pe care apoi le vând bătând din uşă în uşă. Sau voluntariat (plătit!) la un adăpost pentru oameni fără acoperiş. De mici, societatea americană le arată şi o altă cale. Una antreprenorială.

La noi părinţii vor note de 10 de la copiii lor, ca şi cum notele de 10 ar pava un drum sigur către succes (a se citi “către un job bun”).

Un tată i-a promis fiicei câte 100 de lei pentru fiecare sutime peste media 9 la examenul de Bacalaureat. Un alt tată şi-a bătut copilul că a luat o notă mică la acelaşi examen. Ambele abordări mi se pare greşite, deşi ambii părinţi îşi doresc tot ce e mai bun pentru copiii lor. Dar ce e mai bun într-o notă mai mare? Există un plan pe termen lung pe care părintele îl ia în considerare alături de copil, sau se opreşte la medie şi atât?

Ne dorim nişte copii eminenţi sau nişte copii pregătiţi pentru viaţă? Ca părinţi, ne dorim mai multe note de zece sau mai mulţi copii fericiţi?

Steve Jobs şi Bill Gates (cele mai celebre exemple de antreprenori din ultimul secol) nu au fost nişte elevi eminenţi! Au fost nişte minţi luminate, dar nu pentru că au ştiut pe de rost toate materiile predate la şcoală, ci pentru că au vrut să schimbe status-quo-ul şi au vrut să o facă în propria afacere, nu ca angajaţi.

Poate am mers prea departe... revin la mine (povestea pe care o ştiu cel mai bine) şi la Sasha (povestea pe care o pot influenţa cel mai puternic) - aş vrea ca fiul meu să ştie care îi sunt alternativele în carieră şi să le ştie cât mai devreme!

Pentru că mie antreprenoriatul mi-a adus o viaţă plină de succese, de provocări, de oameni interesanţi şi locuri frumoase. O viaţă în care am făcut ce am vrut şi am făcut bani din asta. O viaţă în care singurul şef este ambiţia mea, nu toanele/limitele/imperfecţiunile altui om. O viaţă liberă, dictată doar de toanele, limitele şi imperfecţiunile mele. 

An-tre-pre-nor

A fi antreprenor nu e ceva atât de complicat precum pare când citeşti acest neologism cu multe silabe :-) 

Poţi vinde limonadă, prăjiturele, poţi ajuta oamenii străzii. Poţi scrie pe blog, planta roşii, spune glume. Poţi conduce un autoturism, machia, antrena, plimba căţeii prin parc. Poţi dansa, juca şah, vorbi în public.

Poţi ajuta artiştii să se promoveze online (moment de auto-promo - asta fac eu de câteva luni împreună cu doi parteneri).

Ai nevoie doar de un vis, un prieten şi de o familie deschisă la minte. Visul însă nu trebuie să fie cel al părinţilor, al prietenilor sau al societăţii. Visul e al tău. Şi vreau să cred că visele, ca toate visele care se respectă, nu au limite.

Şi atunci de ce limităm vieţile copiii noştri spunându-le că trebuie să aibă note mari şi atât? De ce le spunem că trebuie să se angajeze? A fi angajat nu e un lucru rău, dar nu e singurul drum pe care poate cineva să îl ia. Şi asta trebuie să fie explicat foarte clar copiilor!


Anul acesta toţi copiii mai mari şi mai mici pot începe o afacere proprie într-un birou open-space (“co-working place”) la Connect Hub. Chiriile sunt de 15-20 de ori mai mici decât dacă ai închiria ceva pe cont propriu, plus că poţi întrerupe oricând contractul dacă afacerea ta şchioapătă. Bonus: ai lângă tine antreprenori din diferite domenii. Adică acei prieteni care visează ca şi tine să fie proprii lor şefi.