Despre a nu fi „open mind“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

„Ai o atitudine închistată” sau „eşti închis la minte”, „nu eşti open mind(ed)” sunt proiectilele de calibru mare care se folosesc, pe wall-ul meu şi prin jur, când vine vorba despre discutarea unor opere de artă (sau de pseudo-artă). Câteva observaţii.

Unu, când treci la artileria grea, „nu eşti open mind“, şuntezi orice discuţie despre obiectul estetic. Poţi să spui că nu eşti de acord dacă cineva consideră că romanul sau filmul X nu este valoros estetic sau poţi să spui că nu eşti de acord cu obiecţia că acesta reprezintă un vehicul de propagandă, că reflectă un curent ideologic cu o viziune politică particulară şi unilaterală asupra lumii. Dar când arunci obuzul de calibru de 350 mm, ai eludat sau încheiat discuţia şi ai trecut direct la atacul moral şi emoţional; care atac, de regulă, cere un alt atac, mai puternic, din partea interlocutorului – care conduce invariabil la dialogul surzilor.

Doi, când spui că „nu eşti open mind“ foloseşti ceea ce în engleză se numeşte un „dog whistle“ pentru tabăra din care faci tu parte – în acest caz, pentru establishmentul progresist. Când spui că cineva e un „rasist“, „misogin“, „xenofob“, „homofob“, „retrograd“, „închistat“ sau că nu e „open mind“, asta înseamnă, în dezbaterile publice (acolo unde ai spectatori) că „nu eşti de-al nostru“, „eşti un outsider“. Dacă continui pe linia asta – sau dacă te abaţi pe viitor de la linia de partid – rişti ostracizarea, vei rămâne pe dinafara grupului. (nu spun că n-ar exista şi hateri hardcore, sociopaţi şi anarhişti, într-o tabără, dar şi în cealaltă, cărora chiar li se potrivesc astfel de calificative, dar aceasta e o altă discuţie – încă un argument pentru care aceste obuze n-ar trebui folosite cu aşa mare lejeritate; ce faci când chiar te întâlneşti cu un misogin hardcore sau cu un bolşevic anarhist sau cu un neonazist?)  

Trei, acuzaţia că „eşti un închistat“ sau „nu eşti open mind“ înseamnă, de regulă, că nu eşti dispus să îmbrăţişezi cele mai noi trenduri ideatice şi etice (nu îndrăznesc să folosesc în acest context cuvântul „moral“ / „morale“). Iar această prezumţie reflectă o viziune particulară asupra istoriei: aceasta este asemenea unei locomotive care se mişcă pe o şină pe direcţia înainte; progresul inevitabil se află mereu în faţă; tot ceea ce este vechi este revolut, depăşit, tot ceea ce este nou este demn de interes şi valoros. Dacă cele vechi stau în calea locomotivei, pe şină, ele trebuie demolate, iar demolarea lor este un gest civic. Joi e întotdeauna mai bun decât miercuri.

Patru, acesta e un model filosofic simplist, care se aplică, poate, telefoanelor mobile – iPhone 7 e mai bun decât iPhone 6, dar nici măcar atunci regula nu e infailibilă. Dar e un model care nu se aplică deloc în lumea ideilor. Nici o secundă nu-şi pun problema cei care împărtăşesc această viziune (materialist) dialectică asupra lumii că preopinenţii lor e posibil să fi citit şi marile cărţi, nu numai micile cărţi, e posibil să fi văzut şi să-şi dorească să revadă, iar şi iar, şi marile filme, nu doar micile filme. E ok să-i citeşti pe Adrian Şchiop şi să mergi la filme de Cristi Puiu, dar nu e în nici un fel în regulă să nu-i mai citeşti deloc pe Dostoievski şi pe Tolstoi, pe G.K. Chesterton şi pe C.S. Lewis, pe Platon şi pe Aristotel, pe Marc Aureliu şi pe Apostolul Pavel; şi să nu-i mai vezi şi revezi pe Akira Kurosawa şi pe Ingmar Bergman. Am scris în altă parte mai detaliat despre ideea aceasta.

Cinci, dacă citeşti şi reciteşti marile cărţi, pe lângă micile cărţi, şi revezi marile filme, pe lângă micile firme, poate vei ajunge, treptat, la o imagine diferită asupra progresului. Cum spunea undeva C.S. Lewis – Progresul înseamnă să te apropii de locul în care vrei să fii. Iar dacă ai luat-o pe un drum greşit, atunci să mergi tot înainte nu înseamnă să te apropii de acel punct. Dacă eşti pe drumul greşit, progresul înseamnă să faci o întoarcere şi să parcurgi întreaga distanţă înapoi până la drumul corect; iar în acel caz omul care se întoarce înapoi cel mai repede este cel mai progresist dintre toţi.

Şase, e bine să ne amintim şi de vechile ziceri ale lui G.K. Chesterton despre acest dog whistle (care nu s-a inventat de ieri, de azi): „Don’t be so open-minded that your brains will fall out“ – Nu-ţi deschide mintea aşa de tare încât să-ţi cadă pe afară; şi „Merely having an open mind is nothing. The object of opening the mind, as of opening the mouth, is to shut it again on something solid“ – Să ai o minte deschisă nu înseamnă nimic. Ideea e, atunci când îţi deschizi mintea, la fel ca atunci când îţi deschizi gura, să o închizi la loc peste ceva solid.

Şapte, în sfârşit, sunt perfect de acord că discuţia despre o operă de artă (sau chiar de pseudo-artă) trebuie să se facă în cunoştinţă de cauză. Nu e onest să critici un obiect estetic (sau pseudo-estetic) fără să-l fi văzut măcar pentru câteva secunde. Cu observaţia că, uneori, să petreci câteva secunde în faţa unui tablou, de exemplu, poate fi mai revelator decât să petreci câteva ore. Prima reacţie, cea intuitivă, poate fi cea corectă. A doua reacţie, când încerci să raţionalizezi răspunsul intuitiv şi, poate, să-l falsifici, deoarece nu se potriveşte cu viziunea ta asupra lumii, cu părerile tale filosofice şi politice, poate să fie înşelătoare – o lungă naraţiune (auto)justificatoare. A treia reacţie, care e sinteza primelor două, e de regulă cea mai valoroasă. 

Dar ca să ajungi aici e nevoie de un exerciţiu de onestitate intelectuală cu tine însuţi – iar primul pas e să te opreşti din a trage în stânga şi-n dreapta cu obuzul de 350 mm, „nu eşti open mind“. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite