FOTO Despre „La Sylphide” fără Alina Cojocaru

Sigur că am vrut să văd premiera absolută a unuia dintre cele mai vechi şi importante balete din lume, La Sylphide, pus în scenă pentru prima dată în România la început de decembrie, la Opera Naţională Bucureşti în coregrafia lui Johan Kobborg, aflat la Bucureşti în calitate de coregraf invitat şi viitor şef al companiei de balet al Operei bucureştene.

Am optat pentru a merge la al doilea spectacol, cel cu soliştii locali, pentru că evenimentul care îi aducea pe scenă pe prim-soliştii de talie mondială Alina Cojocaru şi Steven McRae era destinat mai mult publicului de eveniment, publicului de festival Enescu, decât publicului de stagiune.

Avem nevoie de astfel de evenimente pentru a atrage atenţia asupra scenelor bucureştene de repertoriu, iniţiativa directorului general al Operei bucureştene, Răzvan Dincă fiind prima concretizare de anvergură a planurilor sale de a da o strălucire fără precedent primei scene de operă şi balet a ţării.

Dar şansele de a avea în fiecare zi astfel de oaspeţi rămân proporţionale cu PIBul unei ţări care îşi plăteşte balerinii din ansamblul de balet cel mai important al ţării cu 200 de euro pe lună net.

Aşadar, sâmbătă, 7 decembrie, de la ora 19.00, coregraful Johan Kobborg a prezentat la Opera Naţională Bucureşti baletul La Sylphide, avându-i ca invitaţi în rolurile principale pe celebra Alina Cojocaru, şi pe prim-solistul Baletului Regal din Londra Steven McRae. A doua reprezentaţie a spectacolului a avut loc duminică, 8 decembrie, având în rolurile principale prim-solişti ai Operei Naţionale Bucureşti, mai précis în rolurile principale pe Sena Hidaka şi Robert Enache.

Iată ce mărturiseşte Johann Kobborg : „Este o mare bucurie să montez la Opera Naţională Bucureşti baletul La Sylphide, unul dintre cele mai importante din punct de vedere istoric. Este, de altfel, primul balet la care s-au folosit poantele, desigur în versiunea franceză a lui Filippo Taglioni, prin anul 1832. Vechea şcoală de balet avea ca scop să provoace emoţii puternice, iar în acest caz visul îl face pe James, personajul principal, să piardă totul. Şi astăzi subiectul este extrem de emoţionant pentru că nu ştim dacă ceea ce se întâmplă este real sau este doar în imaginaţia lui James. Desigur, el explorează, îndrăgostit de această creatură misterioasă, Silfida...” a declarat Johan Kobborg.  

Dincolo de contextul tot mai revanşard şi implicit agresiv al acestui sfârşit de an, cu tendinţa sa de a le amesteca pe toate (de la marea politică internaţională, până la ultimul tril al unui artist celebru) rămân aşteptările noastre faţă de ceea ce vom vedea pe scenă atunci când alegem să ne delectăm cu artele spectacolului.

De cele mai multe ori, aşteptările vizează abilitatea artiştilor de a ne purta pe aripile artei lor, dilatând pentru noi clipa de încântare şi transpunere în mesajul emoţional al lucrării. In cazul artei coregrafice, aşteptările fireşti sunt însă cel mai greu de atins.

Tocmai de aceea, calităţile unui spectacol precum La Sylphide merită scoase în evidenţă. Chiar m-am bucurat – fără ipocrizie – că pot vedea producţia de a doua zi, când luminile maşinilor strălucitoare ale mondenilor zilei se stinseseră alături de aplauzele care răsunaseră meritat pe parcursul unui spectacol mult aşteptat, cu o distribuţie în care a strălucit Alina Cojocaru. Aşadar, am văzut La Sylphide cu distribuţia compusă din soliştii teatrului, una din cele cinci pe care Opera Naţională Bucureşti – lucru absolut remarcabil – le poate etala la acest moment pentru acest nou titlu al stagiunii.

Încă de la primii paşi ai personajului principal (Sena Hidaka) şi primele dezvăluiri ale decorului, s-a creat o stare de confort. Ceea ce se petrecea pe scenă era inteligibil, sugestia gestului coregrafic era încărcată de o emoţie care trecea rampa. Mâinile solistei vorbeau, desenând pasiunea pe care în vis alesul inimii sale avea să o simtă şi să o caute apoi, fără şansa împlinirii. Luminile, miscarea personajelor, scenografia (ce aparţine artistei de origine rusă Natalia Stewart), costumele, coregrafia cu pronunţate rapeluri la dansul tradiţional scoţian, prilejuiesc la rândul lor încântare. Prinţul, interpretat de Robert Enache, evoluează dezinvolt, capricios, credibil, bântuit de fantasma dragostei sale, executând cu naturaleţe salturi dificile, fiind secondat cu aceeaşi vervă de Effie – Diana Tudor, Gurn – Vlad Toader, Madge – Adina Tudor. Toate aceste lucruri, menite să atragă publicul de la primul contact cu spectacolul de balet, sunt atributele unei producţii importate, cu succes verificat, care merge sigur la inima celor pe care Opera Naţională Bucureşti şi-i doreşte alături în număr tot mai mare.

Odată cu soluţiile de a contura un spectacol complet, bine articulat în datele sale tehnico-artistice, cu o orchestră care începe să sune mai omogen (conducerea muzicală Ciprian Teodoraşcu), cu şefi de partidă la instrumentele de coarde care pot onora, în bună măsură, momentele de virtuozitate solistică, producţia La Sylphide, un spectacol de Johan Kobborg, în coregrafia originală a lui August Bournonville, vine să amplifice noul suflu al instituţiei.

Chiar dacă privitor la corpul de balet nu putem fi bucuroşi că şcoala românească pare să nu mai poată furniza noi efective de valoare (jumătate din ansamblu fiind compus din balerini străini), totuşi momentul dansului colectiv din primul act a dat o undă de speranţă prin prezenţa celor trei perechi de copii (elevi ai Liceului de Coregrafie Floria Capsali din Bucureşti), pe care publicul şi-ar fi dorit să-i revadă şi la aplauzele de sfârşit de act.

Deşi cu un final trist, La Sylphide de la Opera Naţională Bucureşti este un titlu care garantează la ieşirea din sală o stare tonică proprie lucrului bine făcut.