Li s-au alăturat regizorul Matteo Mazzoni şi coregraful Carlos Vilán, realizatori ai apropiatelor premiere cu opera „Bărbierul din Sevilla” de Rossini, respectiv baletele „Tricornul” şi „Amorul vrăjitor” de Manuel de Falla, dar şi marea majoritate a soliştilor galei inaugurale. După alocuţiunea introductivă rostită de Beatrice Rancea, Renato Zanella şi Marcello Mottadelli şi-au exprimat deciziunea de a lucra în sensul ridicării nivelului artistic al teatrului în linia marilor scene europene.

Dintre cele spuse de ceilalţi vorbitori, toţi onoraţi de invitaţiile primite pentru gală şi pentru montarea viitoarelor premiere, am fost mişcat de cuvântul renumitului bariton Ambrogio Maestri, care nu a uitat să sublinieze legăturile României lirice cu Italia, amintind de vocea marelui bariton Nicolae Herlea şi comparând-o cu cea a legendarului Ettore Bastianini. O binevenită apreciere adusă de un important artist al lumii, pildă de luare aminte pentru propriile noastre atitudini - deseori deficitare - de perpetuare a memoriei autenticelor valori autohtone. „Păcatul uitării” este atât de grav, încât poate fi adăugat celor originare, spun înalţii prelaţi.

La conferinţă, de interes special a fost şi anunţul că „Tricornul” şi „Amorul vrăjitor” vor beneficia de decorurile şi costumele semnate de Pablo Picasso pentru Opera de Stat din Viena.

Gala extraordinară de operă

Cu un bogat program de arii, duete, uverturi, coruri şi scene, bazat pe componistica italiană, franceză şi rusă, dar din care au lipsit opusurile mozartiene, wagneriene şi româneşti (mă întreb, de ce?), gala s-a desfăşurat în regia şi conceptul artistic al lui Renato Zanella, în scenografia Doinei Levintza şi sub bagheta lui Marcello Mottadelli la pupitrul ansamblurilor Operei Naţionale Bucureşti. Corul şi Corul de copii au fost admirabil pregătite de Stelian Olariu şi Daniel Jinga, respectiv de Smaranda Morgovan.

Falanga de cântăreţi români s-a situat la mare înălţime, cu mezzosopranele Oana Andra - inedită şi şarmantă Musetta din „Boema”, cu final măiestrit în arie - şi Liliana Mattei Ciucă – lirică Azucena în „Trubadurul”, misterioasă şi tăioasă Ulrica în „Bal mascat”, cu sopranele Iulia Isaev – exponentă de voce velurată şi lectură sensibilă, emoţionantă în aria „Un bel dì vedremo” din „M-me Butterfly”, al cărei prim atac de sunet a frizat sublimul - şi Irina Iordăchescu – de mare expresivitate, cu final răscolitor în „Tu che di gel sei cinta” din „Turandot”.

O plăcută surpriză a fost interpretarea ariei lui Lenski din „Evgheni Oneghin” de către tenorul Liviu Indricău, sonor şi poetic, în timp ce baritonul Iordache Basalic şi-a expus experienţa şi verva de adresare în cavatina lui Figaro din „Bărbierul din Sevilla”.

De la Viena a sosit tenorul Alexandru Badea, artist ce ştie să captiveze publicul, fie prin verismul debordant indus scenei „Viva il vino spumeggiante” din „Cavalleria rusticana”, fie prin dăruirea din duetul „Parigi, o cara” din „Traviata”, alături de soprana Nino Machaidze.

Silvia Sorina Munteanu, soprană verdiană prin excelenţă, minunată Aida în duetul cu Amneris, a impresionat prin strălucirea glasului, culminaţia somptuoasă cu Do natural acut şi cantabilitatea dominată de finalul cu lanţuri de pianissime. Parteneră i-a fost mezzosoprana Ildikó Komlósi, artistă de mare impact dramatic, pe lângă insinuările viclene alăturând expresii grandioase („Figlia de' Faraoni”), explozive („Trema, vil schiava!”) sau expunere dintr-o singură respiraţie a dificilei ultime fraze, ameninţător rostită.

Ildikó Komlósi a mai fost senzuală Dalila în aria „Mon coeur s'ouvre à ta voix” din „Samson şi Dalila”, cu frumoasă linie de cant şi Si bemol acut pătrunzător, ca şi focoasă, provocatoare Carmen din opera omonimă, în Habanera.

Pentru Nino Machaidze, redările cu „Glanz” au reprezentat comandamentul suprem, asociat trăirii pucciniene intense (ariile „O mio babbino caro” din „Gianni Schicchi” şi „Sì, mi chiamano Mimì” din „Boema”), dar şi unui antren plin de fineţe şi expansivitate în aria „Je veux vivre” din „Romeo şi Julieta”, încheiată cu o acută glorioasă.

Cu glas clocotitor, tenorul Vladimir Galouzine a etalat un dramatism înnăscut, sprijinit pe culoarea întunecată a sonorităţilor de voce şi pe atacurile fulminante ale notelor înalte. A cântat ariile „Vesti la giubba” din „Paiaţe” şi „Nessun dorma” din „Turandot”, cea de-a doua încheiată cu un Si natural acut de lungime infinită, dominator, puternic rezonant în… candelabrul sălii şi în urechile auditoriului. Dar Galouzine nu putea să nu fie şi arhetipal Otello în duetul „Era la notte”, alături de Ambrogio Maestri, Iago. Masivitatea glasului şi tumultul interior au venit în contrapondere cu infiltrările aluziv-şirete ale baritonului, făcute prin mezzevoci de subtil impact.

De fapt, Ambrogio Maestri se dovedise deja, aşa cum îl ştiam, un vocalist şi un interpret de mare complexitate, punându-şi glasul de largi dimensiuni, tunător, extins omogen pe tot ambitusul, în slujba unui rafinament de mare calitate. A cântat în registru comic cavatina lui Dulcamara „Udite, udite, o rustici” din „Elixirul dragostei” şi monologul „L'Onore! Ladri!” din „Falstaff”, ambele cu un extraordinar simţ al detaliului, în care cuvântul a capătat sensuri şi culori de extremă varietate, într-o minuţiozitate a adresării ce a susţinut eficient dramaturgia. Memorabile tălmăciri de profundă cultură stilistică, în rostiri de impecabilă dicţiune! Maestri a mai interpretat „Te Deum”-ul din „Tosca”, într-o lectură măreaţă, ce a îmbinat bigotismul cu furia şi perfidia personajului Scarpia.

Nelipsitul „Brindisi” din „Traviata” a încheiat seara, cu participarea tuturor celor de pe afiş, în valuri de flori şi cupe de şampanie.

Ovaţii şi urale au însoţit aplauzele la aproape toate secvenţele programului, într-o atmosferă „ca de stadion”, cum de mult nu s-a mai întâlnit în sala Operei bucureştene. Publicul a fost fericit că alături de preţuiţii artişti români a putut să asculte „live” câţiva importanţi interpreţi străini pe care îi cunoştea doar din înregistrări audio-video, să-i aprecieze prin contact sonor direct. O şansă.

Cele câteva momente orchestrale şi corale s-au remarcat sub bagheta lui Marcello Mottadelli, cu specificări pentru uvertura „Vecerniile siciliene”, Intermezzo din opera „Guglielmo Ratcliff” şi extrasele din tabloul final al actului secund din „Aida”. Efectiv înălţător a sunat corul „Va, pensiero” din „Nabucco”, într-un sotto-voce moale şi catifelat. Din unghi agogic, Mottadelli a demonstrat că este un foarte bun stăpân al tempourilor juste, evidente la fiecare pagină.

Accentuând spiritul critic, trebuie notat că inerente minusuri - absolut sporadice - au existat, dar nu au afectat splendoarea întregului. Mă gândesc la imperfecţiunile partidei de alămuri, punctuale în introducerea la corul din „Carmen” sau la marşul triumfal din „Aida”, la deficienţele de pronunţie în limba franceză (ariile din „Samson şi Dalila” sau „Carmen”), la o susţinere insuficientă de sunet în Ceaikovski, la unele sonorităţi prea vibrante, provenite din semne de uzură vocală incipientă, chiar prematură.

Gala extraodinară de balet…

… a urmat la 48 de ore după cea de operă, cu participări de mare valoare, soliştilor şi ansamblului Operei Naţionale Bucureşti adăugându-li-se  balerini de la The Royal Ballet Londra, Ballet Nacional de España, Teatro alla Scala, Wiener Staatsballett, Opéra National de Paris, New York City Ballet, în coregrafii semnate Petipa, Balanchine, Millepied, Béjart, Zanella, Legris, Vilán etc. Acompaniamentul a revenit Orchestrei Operei Naţionale Bucureşti dirijată de Pietro Salvaggio, iar regia şi conceptul artistic au aparţinut aceluiaşi Renato Zanella. Unele piese au avut drept suport audio înregistrări pe CD sau susţinerea pianistică a Luminiţei Berariu.

Succesul serii a fost uriaş, consfinţit de o încheiere festivă cu ploaie de steluţe aurii pe scenă şi în sală.

Prin cele două gale, deschiderea stagiunii 2016-17 a Operei Naţionale Bucureşti a fost triumfală, descuind poarta către un viitor strălucit, ce aşteaptă concretizări pe măsură, prin programările anticipative, structurarea spectacolelor, distribuirile bine cumpănite, premierele susţinute de o modernă politică de marketing şi, îndeosebi, prin sporirea calităţii tuturor compartimentelor artistice, la nivelul arătat de gale.