Este doar unul, însă, dintre nivelurile de interes ale acestei poveşti multistratificate. E greu de spus ceva după vizionarea acestui film, de explicat coerent în ce constă farmecul şi valoarea sa. „Nocturnal Animals“ este genul de film care, deşi îţi place enorm când îl vezi şi eşti conştient că ai de-a face cu un film mare, te cam lasă fără cuvinte. Frumuseţea imaginilor şi a soluţiilor regizorale (deloc previzibile) găsite de autorul lui, Tom Ford, pare că se dispensează de orice comentariu auxiliar. Tom Ford – aflat la al doilea lungmetraj, după alt film excelent, „A Single Man“ (2009, Colin Firth în rol de profesor homosexual) – este la bază designer de modă, şi acest lucru se vede. Se afirmă oricum, cu aceste două filme, ca unul dintre cei mai interesanţi cineaşti emergenţi ai deceniului.

Plonjarea în infern

În astfel de cazuri, ar trebui început cu povestea tale quale. Aceasta nu este originală (deşi Ford este şi unic scenarist), ci îşi are sursa într-un roman, „Tony şi Susan“ de Austin Wright, apărut tocmai în 1993. Caz fericit: cartea se află deja pe piaţa editorială de la noi, fiind publicată de Editura Litera. Cum începe filmul? Susan Morrow (Amy Adams) este o galeristă şi expertă de artă contemporană, aflată într-un moment critic al vieţii sale. E trecută de prima tinereţe, dar încă tânără şi cu poftă de a trăi. Carnea s-a întristat, dar nu e încă tristă de tot. Nu mai găseşte sens nici în munca ei, nici în relaţia cu soţul său, care îşi dă seama că o înşeală.

În acest moment, primeşte prin poştă un manuscris trimis de primul său soţ, Edward Sheffield (Jake Gyllenhaal), de care s-a despărţit în urmă cu 20 de ani, nemaisuportându-i ifosele şi labilităţile de scriitor aspirant (percepţia ei, cea de-atunci). Este romanul „Animale de noapte“ / „Nocturnal Animals“, în a cărui lectură Susan se scufundă cu aviditate, plonjând de fapt în infern. Aici este primul aspect în care filmul (şi scenariul) lui Ford sunt strălucite. Rar a fost spusă mai bine o „poveste-în-poveste“. De exemplu, tăieturile acesteia sunt date, brusc, de momentele în care cititoarea închide trântind foile, pentru că pur şi simplu nu mai poate suporta intensitatea acţiunii.



Dreptate pe cont propriu?

Romanul lui Edward, povestea din poveste (Jake Gyllenhaal joacă aici cel de-al doilea rol din film, Tony Hastings), tratează cu „demonii Sudului“ (mai exact, ai Texasului, unde se petrece acţiunea) şi retorica sa (transpusă de Ford prin imagini!) este într-adevăr insuportabilă. Aaron Taylor-Johnson încearcă la rândul său, după atâţia alţii, o ipostaziere cinematică a Răului (în mare, îi şi iese, personajul său fiind greu de uitat).

Nu este vorba, însă, doar de o demascare a bagajului de conservatorism şi extremism de-aici, ci şi de o meditaţie asupra justiţiei, răzbunării şi legitimităţii dreptăţii de unul singur. Subiectul nu este întâmplător, pentru că Susan este, la rândul său, o „fiică a Sudului“, iar mare parte din eşecul ei este cauzat de aceste tare. Susan Morrow are şi ea demonii săi, dar aceştia sunt interiori.

Cinism de top

Aşadar, cel de-al treilea nivel al naraţiunii este cel al flash-back-urilor din urmă cu 20 de ani (cu cei doi actori întineriţi prin machiaj), în care ni se arată apropierea şi, mai ales, eşecul căsniciei (de doi ani) dintre Edward şi Susan (Laura Linney, revenită pe marele ecran, în rolul mamei Susanei, este teribilă în ipostaza de aristocrată sudistă). Profunzimea cu care e redată evoluţia relaţiei dintre cei doi este iarăşi exemplară.

Acum, Susan – impresionată de manuscrisul trimis de Edward – reevaluează perioada şi îşi dă seama că a greşit. Finalul este, însă, deschis. „Animale de noapte“ este şi o radiografie a mediului artistic de top din America şi a cinismului nemăsurat al acestuia. Frumuseţea soluţiilor imaginate de Ford pentru film trebuie, însă, savurată la cinema, cum spuneam.

„Animale de noapte“ este, însă, şi un film de actori, care le oferă tuturor interpreţilor principali partituri excepţionale. Să-i enumerăm încă o dată: Amy Adams (într-un rol cu adevărat tulburător; se-ndreaptă decis spre Oscar, cu acest rol şi cu cel din „Arrival“), atât de specialul Jake Gyllenhaal (în dublu rol), Michael Shannon (de nerecunoscut), Aaron Taylor-Johnson (cum spuneam, încearcă, după atâţia alţii, o nouă personificare în cinema a Răului), Andrea Riseborough, Laura Linney (revenire, dacă vreţi să vedeţi ce-nseamnă o aristocrată a Sudului), şi alţii. Toţi suntem, într-un fel sau altul, „animale de noapte“.

Info

Animale de noapte / Nocturnal Animals (SUA, 2016)
Regia: Tom Ford
Cu: Amy Adams, Jake Gyllenhaal, Michael Shannon, Aaron Taylor-Johnson

5 stele

Citeşte şi: „Au sosit! Ce-i de făcut?!“ – cronica la filmul „Arrival“ (2016), tot cu Amy Adams

PORTRET DE REGIZOR

Oliver Stone – cineast politic discutabil, dar cu un talent uriaş

Regizorul american Oliver Stone (născut pe 15 septembrie 1946 în New York City, aşadar a împlinit de curând 70 de ani) este unul dintre acele nume de artişti cărora, oricât de mult le-ar contesta cineva opţiunile (în cazul de faţă, cele politice), nu are cum să nu le recunoască talentul, câteodată poate chiar geniul. „Buba“ lui Oliver Stone sunt opţiunile politice de stânga, câteodată de extrema stângă, în orice caz anti-americane (mai exact, contra establishment-ului din SUA).

Desigur că autorul şi-a transpus aceste opinii în filmele sale, dar totuşi titluri – extrem de reuşite artistic – ca „Născut pe 4 Iulie“, „JFK“ sau „Nixon“ au un discurs politic ok, cu care n-ai cum să nu fii de acord. Stone a sărit calul cu documentarele dedicate „prietenilor mei“ Castro sau Hugo Chavez şi cu anumite declaraţii publice vitriolante. Cel mai recent film al său, „Snowden“, a intrat de săptămâna trecută pe ecranele româneşti, dar – cum regizorul este şi unul, estetic, foarte inegal – probabil că, acum, controversa va fi suscitată doar de subiect.

Un estet printre activişti şi viceversa

„Orice film este în esenţă politic“, spunea, citându-l pe Costa-Gavras, regizorul Radu Jude în interviul pe care l-a acordat publicaţiei noastre în numărul trecut, dar Oliver Stone este unul dintre cineaştii cei mai decis politici de pe planetă. Ceea ce este, însă, important şi valoros este că demersul său politic este dublat şi de un talent artistic şi estetism câteodată uluitoare, cum este cazul capodoperei sale „Născuţi asasini“ (1994). Lucrurile nu au stat, însă, tot timpul aşa.

Puţină lume ştie, dar Stone a debutat ca scenarist al filmelor altora (câteodată de referinţă: „Midnight Express“, „Scarface“, „Anul Dragonului“) şi ca autor al unui horror de serie B, „The Hand“ (1981). „Plutonul“ (1986, 4 Oscaruri, printre care pentru film şi regie), inspirat de propria experienţă în Vietnam, îl impune ca pe un mare cineast, fapt confirmat de următoarele două filme, „Wall Street“ (1987) şi „Născut pe 4 Iulie“ (1989, din nou Oscar pentru regie).

Foarte semnificativ este şi că, deşi un cineast inegal, Oliver Stone a dat de multe ori (chiar şi în pelicule mai puţin reuşite) dovadă de resurse de stilism şi estetism, cum spuneam, câteodată uluitoare. Stau mărturie filme ca „The Doors“ şi „JFK“, ambele din 1991, „Heaven & Earth“ (1993), mai ales „Natural Born Killers“ (1994) (foto dreapta, cu Woody Harrelson), „U Turn“ (1997), „Alexander“ (2004, poate singurul său film fără nicio ţintă politică) sau minunatul „Savages“, relativ recent, din 2012.

Top 5 filme importante

1. Născuţi asasini (SUA, 1994)
2. The Doors (SUA, 1991)
3. JFK (SUA, 1991)
4. Wall Street (SUA, 1987)
5. Alexander (coproducţie, 2004)
6. Savages (SUA, 2012)
7. Nixon (SUA, 1995)
8. U Turn (SUA, 1997)
9. Plutonul (SUA, 1986)
10. Născut pe 4 Iulie (SUA, 1989)

Citeşte şi: „America infernală“ – cronica din 2012 la filmul „Savages“ al lui Oliver Stone

Woody Harrelson, „născut asasin“