În Cosi fan tutte, punctul de interes a fost debutul tinerei soprane Elena Dincă în solicitantul rol Fiordiligi, realizat la cote performante, cu siguranţă şi aplomb, etalând un glas frumos, excelent condus, aducând şi supleţe şi cunoaştere stilistică şi o expresivitate bine conturată, subliniind fiecare detaliu, fiecare accent sau sens al cuvântului; iar jocul său de scenă a avut dezinvoltură în relaţia cu partenerii, cochetă sau poate nostalgică, simpatică şi mobilă, păstrându-se permanent în limitele bunului gust. Reuşita a fost cu atât mai demnă de apreciat cu cât soprana apărea în primul său rol de anvergură, ceea ce însă nu a lăsat să se „ghicească”, astfel încât am aplaudat-o cu reală plăcere, apreciindu-i şi calităţile vocale şi mai ales faptul că totul a fost pus la punct cu minuţie şi cu un anume rafinament.

I-a fost alături mezzosoprana Maria Jinga, în Dorabella, având desigur o experienţă mult mai bogată, dar glasul său „încărcat”, de o calitate specială, precum şi maniera de cânt, frazarea şi, în general, interpretarea vocală s-au potrivit impecabil (şi timbral) cu cele ale „surorii” sale, (şi) pentru că ambele s-au format la clasa de canto condusă la UNMB de către Georgeta Stoleriu, desigur în generaţii diferite. De altfel şi sub aspect scenic s-au completat prin contrastul binevenit între linia mai rezervată şi visătoare cerută de Fiordiligi şi explozia de voioşie şi umor a sprinţarei Dorabella.

Tenorul Andrei Lazăr a încântat din nou, în Ferrando, prin limpezimea şi căldura glasului liric, surprinzând însă prin abandonarea unor subtilităţi şi culori mult apreciate în primele reprezentaţii, în favoarea cântului cu o intensitate permanent „în forţă”, generând o monotonie expresivă, ceea ce a văduvit personajul de latura sensibilă şi de eleganţa liniei solistice. Dar baritonul Cătălin Ţoropoc a cântat parcă mai nuanţat, cu un plus de mobilitate şi rotunjime, încercând să se apropie de specificul mozartian, în timp ce soprana Florina Ilie a creionat din nou o simpatică Despina, pe coordonatele deja ştiute din apariţii precedente (ca invitată), dar parcă mai prezentă în plan vocal, iar bas-baritonul Iustinian Zetea a fost acelaşi Don Alfonso calm şi uşor ironic. Corul (pregătit de Daniel Jinga) a sunat omogen şi a jucat convingător, orchestra a susţinut cu rigoare şi destul de colorat partitura spumoasă şi tocmai de aceea pretenţioasă, iar la pupitru, Adrian Morar a condus cu precizie, coordonând raportul fosă-scenă astfel încât să evite dezechilibrele sau depăşească eventualele mici „accidente”.

Întâmplarea a făcut ca, ulterior, să reascult câţiva dintre solişti în Traviata, baritonul Cătălin Ţoropoc abordând pentru prima oară rolul Germont, în care glasul său bogat, amplu, beneficiind de un timbru robust, cu o amploare pregnantă, s-a desfăşurat în voie, preferând însă parcurgerea scriiturii verdiene mult mai abrupt, cu o tendinţă agresivă, parcă evitând cantilena şi un legato... necesar, deşi nu au lipsit momentele în piano; şi atitudinea personajului a apăstrat acea rigiditate regăsită în cânt, conturând un personaj cu o anume duritate, inflexbil din toate punctele de vedere. Dar în rolul titular am revăzut-o pe soprana Simona Neagu (la rândul său cândva studentă a aceleiaşi Georgeta Stoleriu), cuceritoare Violeta Valery, punându-şi în valoare glasul rotund, vibrant şi foarte bine condus, impresionând prin expresivitatea cu totul deosebită, caldă, sensibilă şi strălucitoare, trecând prin cele mai diverse stări ale eroinei cu o paletă coloristică din care... nu a lipsit nimic, rămânând permanent „în rol”, cu o trăire intensă redată simplu şi tocmai de aceea credibil, deopotrivă în jocul de scenă; iar uşoarele stridenţe în contra-acut sau incertitudinea unor atacuri (în „aria mare”) au rămas aproape neobservate, pentru că, în întregul său, discursul solistic-interpretativ a fost unitar şi captivant, răsplătit de public, pe bună dreptate, cu aplauze îndelungi.

De asemenea, spectatorii s-au reîntâlnit cu tenorul ieşean Florin Guzgă, fermecător ca apariţie, mult mai dezinvolt comparativ cu debutul său absolut la ONB, în acelaşi rol Alfredo, etalând de asemenea o voce superbă, cu date naturale aş spune excepţionale, dar, aşa cum menţionam şi în comentariul referitor la Boema de la Opera din Iaşi, umbrite uneori printr-un mod de a cânta care nu îl avantajează, generând şi diferenţe de emisie şi o senzaţie de efort şi, ceea ce la el este surprinzător, deficienţe în acut; însă toate acestea au fost trecute cu vederea de publicul care s-a bucurat din plin de evoluţia unui tenor „adevărat”, cu prestanţă, charismă, cu o voce virilă, departe de versiuni lipsite de personalitate, aproape efeminate, pe care le-am tot văzut în alte distribuţii. Iar ovaţiile melomanilor au constituit cea mai bună dovadă a reuşitei sale.

În acea seară, Andrei Lazăr a devenit Gastone, având şi de această dată incisivitate în replici, păstrate (tot) la o intensitate invariabil în forte, aspect din nou ciudat şi deloc benefic, iar Iustinian Zetea a fost Doctorul Grenvil, rezervat, cu o anume sobrietate, alături de Sidonia Nica în languroasa Flora, Crisrina Eremia - aceeaşi Annina (mai curând prietena Violetei), nereuşind să evite zgomotul jenant al tocurilor pe podea, chiar şi în timpul emoţionantei arii a Violetei din ultimul act (din păcate, „bocănitul” tocurilor a deranjat teribil şi în cazul altor... colege de scenă), Daniel Pop a rezolvat corect dar fără relief rolul Baronului, asemeni lui Florin Simionca în Marchiz, Narcis Brebeanu a fost un Giuseppe care... a „intrat” mai devreme, obligând-o pe protagonistă să i se adreseze... fără să-i poată răspunde, de fapt, Alin Mânzat a apărut în Comisionar, iar Adrian Ionescu în Servitorul Florei. Mult solicitat şi în derularea scenică, ansamblul coral (pregătit de maestrul Stelian Olariu) a susţinut excelent momentele din actele I şi III, implicându-se şi în dansurile şi „jocurile de societate” gândite regizoral cam la limita kitsch-ului şi a vulgarităţii, iar orchestra, exceptând „scăpările” repetate ale suflătorilor, s-a străduit să cânte cu acurateţe, Preludiul la ultimul act fiind chiar frumos interpretat, conformându-se cerinţelor dirijorului Vlad Conta care, cu gestica sa rezervată, a condus cu atenţie, părând însă că i-a luat prin surprindere pe solişti prin schimbarea de tempo sau printr-un neaşteptat ralentando în actul II, determinând... „stingerea” unei replici pentru că respiraţia nu mai făcea faţă.

Trecând peste astfel de rezerve „de plan secund”, mi-a făcut o reală plăcere să asist la două spectacole de un nivel interpretativ remarcabil, cu distribuţii chiar foarte bune, cu solişti tineri care ştiu să evolueze „în echipă”, implicându-se cu adevărat în rolurile respective, cu glasuri de certă calitate, ba chiar cu totul deosebite, cu debuturi şi invitaţi în parte de cotă, cu solişti ai teatrului care şi-au reconfirmat valoarea, în compania ansamblurilor şi a dirijorilor binecunoscuţi, rezultând seri de operă agreabile, aş spune extrem de ofertante. De multă vreme nu am mai plecat din sala ONB cu o asemenea stare „de bine”, fără neîmpliniri sau dezamăgiri, singurul meu regret fiind absenţa totală a cronicarilor, a „împătimiţilor” care, sincer, mă aşteptam să fie interesaţi să descopere sau să reasculte interpreţi de valoare. Important este că publicul a fost încântat, aplaudând şi ovaţionând ca în „vremurile bune”.