Debuturi şi oaspeţi la Opera bucureşteană (IV)

Pe prima scenă lirică naţională, caruselul intrărilor în noi roluri şi invitarea de oaspeţi străini continuă. Recent, un spectacol cu „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski a prilejuit interesantul debut al tenorului Andrei Lazăr în haina personajului Lenski.

Până acum cu abordări de roluri mozartiene în „Così fan tutte” şi „Don Giovanni”, în afara celor mici, episodice, tânărul artist s-a confruntat cu primul mare erou romantic. Nu are ceea ce se numeşte „o voce amplă”, dar impostaţia de glas este remarcabilă şi proiecţia sunetului în sală accesează cel mai ascuns ungher, cu articulare precisă şi incisivă în rostirea cuvântului. Este un cântăreţ inteligent care îşi fondează concepţia interpretativă pe studiul amănunţit al profilurilor caracterologice, aşa încât lirismul, dar şi reacţiile vehemente au venit în consonanţă cu personajul, cu stările psihologice diverse pe care le parcurge. Faţă de prestaţii anterioare, progresul în fluidizarea registrelor a fost evident, cel acut, atâta cât l-a folosit Ceaikovski, câştigând în siguranţă. Desigur că îmbunătăţirile vor continua şi, odată depăşită emoţia debutului, nuanţările vor înzestra şi mai mult discursul melodic, spre pildă în marea arie „Kuda, kuda...”, iar atitudinile scenice vor spori în diversitate şi expresie. Este foarte bine că şi următorul spectacol cu „Evgheni Oneghin” i-a fost oferit tot lui Andrei Lazăr, prilejuindu-i consolidarea primei apariţii, o veche cutumă, necesară, binevenită. Debutul ca Lenski, un câştig pentru teatru.

Jasmina Trumbetas şi Cătălin Ţoropoc

În rolul titular a cântat baritonul Cătălin Ţoropoc, care a atribuit distantului personaj un contur potrivit ca ţinută scenică şi vocală. Este purtătorul unei timbralităţi consistente, „pline” şi omogene. Sigur că monotonia, liniaritatea în exprimare nu trebuie exagerate şi trăirea, existentă în sufletul introvertitului erou, trebuie mai amănunţit cercetată. Păcat că dificila ţesătură acută de la sfârşitul penultimei scene a operei, pe note de Fa – Sol bemol – Fa, l-a găsit obosit, pricinuindu-i o neplăcută răguşeală.

Jasmina Trumbetas        

Invitata serii, soprana belgrădeană Jasmina Trumbetaš, a venit cu un „look” mai depărtat de ingenuitatea Tatianei, dar cu un glas frumos, rotund. Prin registrul central bogat a derulat fraze muzicale pline de expresivitate, demonstrând experienţa solidă şi buna stăpânire a rolului. Aria „scrisorii” şi duetul final cu Oneghin au fost secvenţele ce au evidenţiat admirabila linie de cânt, servită cu dăruire şi pasiune, cu moliciuni într-un pianissimo visător, în prima. La pasiv, aş nota finalul cu La bemol al ariei şi cel cu Si natural al duetului, a căror emitere mai pregnantă ar fi sporit impactul emoţional.

Dezinvoltă şi sonoră a fost Olga mezzosopranei Maria Jinga, în timp ce distribuţia i-a mai cuprins pe basul Marius Boloş (Gremin), mezzosopranele Sorana Negrea şi Adriana Alexandru (Larina şi Filipievna), tenorul Valentin Racoveanu (Triquet), basul Dan Indricău (Zaretsky şi Căpitanul).

Dirijorul Iurie Florea stăpâneşte până în cele mai mici detalii partitura ceaikovskiană, de la poetic la dramatic. Şi dacă micile accidente la alămuri din aria Tatianei sau a lui Oneghin n-ar fi impurificat sunetul, instrumentiştii s-ar fi lăudat cu optima prestaţie din punctul de vedere al tonului, urmăririi soliştilor, preluării tempourilor adecvate impuse de baghetă şi, mai ales, al redării nuanţate a discursului melodic. Momente de reţinut au fost acompaniamentul răscolitor şi simbioza cu cântul sopranei în aria „scrisorii”, înduioşătoarele sensuri ale introducerii Andante la aria lui Lenski, atmosfera creată prin ritmul dansurilor.

Un debut aşteptat...

... a fost cel al tânărului tenor Alin Stoica în rolul Don José din „Carmen” de Bizet, artist cu autentice calităţi liric-spinte, dovedite anterior prin natura şi culoarea vocii, prin vigoarea atacurilor, energia cântului. Don José este, poate, personajul cel mai solicitant după altele interpretate pe scena bucureşteană, Alfredo, Rodolfo, datorită puternicei implicări dramatice, îndeosebi în actele al III-lea şi al IV-lea. Rezolvările au venit de la sine, în forţă, cu amploare şi valorizare a  armonicelor, a rezonanţelor preţioase pe care le deţine în glas.

Alin Stoica şi Mihaela Işpan

Problematică a fost nota de Si bemol acut ce încheie celebra arie din actul secund. Nu a avut fermitate, sunetul s-a clătinat, vădind o nesiguranţă care, din păcate, s-a mai întâlnit şi cu alte prilejuri în aceeaşi porţiune a registrului. Repetându-se, cred că artistul se află în punctul unei reflecţii foarte serioase asupra studiului tehnic, în aşa fel încât să rezolve o problemă care îi împiedică performanţa totală. Faptul că aceeaşi notă, în exclamaţia „Démon!” din finalul duetului ce încheie opera, a fost proiectată fabulos, înseamnă că extensia vocii există fără dubii şi că siguranţa depinde de pregătirea atacului.

Tot studiul trebuie să îl îndrepte către emisii în „mezzavoce”, pentru ca dificilul La natural din finalul duetului cu Micaëla, cerut de compozitor în pianissimo, să evite emisia în „falsetto”, depărtată de stilul romantic francez.

În spectacol, actorul Alin Stoica a fost reţinut, sobru, cu joc minimalist, foarte puţin mobil, în mod cert o consecinţă a emoţiilor debutului.

Bine s-a prezentat, tot la prima apariţie în rol, baritonul Daniel Pop, un Escamillo viguros, căruia egalizarea sonorităţilor trebuie să-i stea în preocupare.

Şi Alin Stoica, şi Daniel Pop au fost programaţi şi în următorul spectacol cu „Carmen”.

Mihaela Stanciu şi Daniel Filipescu

Ca simpluţa, sfioasa, dar şi curajoasa Micaëla am reîntâlnit-o pe experimentata soprană Mihaela Stanciu care, după o lungă carieră în care a dăruit scenei roluri importante, şi-a păstrat delicateţea rostirii, prospeţimea de glas şi sonoritatea strălucitoare îndeosebi în registrele central-înalt şi acut. Pentru cele central-inferior şi grav a strecurat sunete în emisie „de piept”, mai puţin nimerite lirismului personajului.

Mihaela Işpan

Rolul titular a revenit minionei mezzosoprane Mihaela Işpan, o cântăreaţă cultivată, muzicală şi expresivă (pretenţioasa arie a „cărţilor”), cu timbru plăcut şi ambitus complet – a se nota acutele sigure din ultimul act -, agilă în scenă. Dimensiunea glasului nu este mare, orchestra a menajat-o în destule momente (mai puţin corul), dar şi artista a preferat o prea mare discreţie în adresare, cel puţin în „Chanson bohème” din actul al doilea.

În alte roluri au apărut Andreea Novac (Frasquita), Sorana Negrea (Mercédès), Lucian Corchiş (Le Dancaïre), Valentin Racoveanu (Le Remendado), Filip Panait (Zuniga), Daniel Filipescu (Moralès),

Pentru toţi soliştii, ameliorarea pronunţiei în limba franceză trebuie privită prioritar. Există oare la Opera Naţională Bucureşti un aşa-numit „French coach”?

Orchestra a primit din partea dirijorului Vlad Conta tempouri alerte, convenabile dinamicii spectacolului, chiar accelerate surprinzător la strofa a doua a ariei toreadorului, dar cu răspunsuri ezitante din partea suflătorilor în introducerea actului secund sau neglijente la „cordari”, în cea a actului ultim.

Daniel Ostretsov şi VIcenţiu Ţăranu

N-aş fi crezut...

... că voi vedea în rolul de june prim Nemorino din „Elixirul dragostei” de Donizetti un tenor (bulgarul Daniel Ostretsov) cu părul grizonat bine. Sigur, spectacolul liric reprezintă în primul rând convenţie şi, printre alte înţelegeri tacite, vârstele personajelor, aşa cum le-au imaginat compozitorii şi libretiştii, se regăsesc rareori în „look”-ul interpreţilor. Voi primi drept contraargument numele regretatului Dmitri Hvorostovsky, cu păr argintiu încă din tinereţe dar, să nu uităm că, bariton fiind, a interpretat personaje de taţi, suverani sau nobili, mai uşor pretabili aspectului matur. În fine, se poate glosa mult asupra subiectului.

Artistul oaspete posedă un timbru vocal aspru, lipsit de căldura soarelui Italiei şi îl utilizează într-o derulare sigură, cu acute solide, dar cu tălmăciri depărtate de belcanto-ul înaripat. Probabil că a venit dinspre alte roluri liric-spinte, de care este mai apropiat stilistic.

Marta Sandu

Capricioasa Adina a găsit în soprana Marta Sandu o interpretă adecvată, cu glas liric-lejer, întindere şi sunete înalte ce au dominat ansamblul coral. A cântat cu ştiinţă şi expresie, cu frumoase inflexiuni în frazele muzicale şi ornamentică perlată. De la ironie la sensibilitate de îndrăgostită, a desenat un personaj delicios. Prezenţa mai frecventă a Martei Sandu pe afiş îi va aduce spor de încredere.

Savuros în rolul buf al lui Dulcamara, totuşi, rol de bas, baritonul Vicenţiu Ţăranu a afişat multiple culori şi intenţii vocale, cu lejerităţi în agilităţile de pe portativ, însoţite de naturaleţe şi mobilitate în scenă.

O evoluţie în „crescendo” pe parcursul serii a cunoscut foarte tânărul bariton Alexandru Constantin, ce a oferit personajului Belcore lirismul glasului său.    

În scurtele sale intervenţii ca Giannetta, soprana Cristina Eremia a sunat cristalin.

Tiberiu Soare a condus cu mână sigură, rezolvând operativ izvoarele de decalaj scenă–fosă şi a conferit spectacolului temperament, dar şi coerenţă, echilibru. Tempouri bine cumpănite au dat eleganţă paginilor cu specific „concertato”.

În cele trei serate, cu rol important în economia partiturilor, Corul Operei Naţionale Bucureşti dirijat de Daniel Jinga a cunoscut bune realizări, alături de Corul de Copii (pregătit de Smaranda Morgovan) în „Carmen”.