Şi în luna ianuarie au existat modificări ale programului anterior anunţat de fosta conducere, îndeosebi în ceea ce priveşte înlocuirea recentelor producţii semnate de Andrei Şerban ,„Lucia di Lammermoor”, „Don Giovanni”. Publicul le văzuse pe parcursul anului 2017, dar cele două spectacole rămân în continuare, cel puţin prin semnătură, titluri solide de afiş deşi, în martie şi aprilie, teatrul va reveni la anterioara montare a opusului mozartian.

În posesia Operei Naţionale Bucureşti se află un repertoriu de mare bogăţie, producţiilor vechi adăugându-li-se cele din ultimele două decenii şi jumătate, foarte multe. Toate conducerile care s-au succedat la cârma marelui teatru din Splai, şi nu au fost puţine după 1989, au avut ambiţia premierelor, lăsând pe planul al doilea, dacă a existat cumva, refrişarea, reabilitarea montărilor vechi, valoroase, pentru care, la Opera de Stat din Viena erau folosite, în scopul actualizării, sintagmele „restudiere” şi „restudiere muzicală”.

         Rămâne ca noua echipă managerială să le cântărească, să le selecteze în funcţie de calitate şi de acoperirea solistică disponibilă sau de perspectivă. Ca odinioară, se poate (re)construi un buchet de titluri, pentru formula tradiţională de „teatru de repertoriu”, cu popularea mai abundentă a afişului săptămânal, mergând până la 6, chiar 7 spectacole de operă şi balet. Tot ca pe vremuri.

         Se constată că Ştefan Ignat se înscrie pe acest drum, deja numărul serilor ocupate a crescut către 5, chiar 6 pe săptămână, au apărut matineele de weekend pentru copii şi, fapt la fel de important, din ce în ce mai multe forţe locale sunt distribuite. Pentru cei mici, se reia „Motanul încălţat” de Cornel Trăilescu şi se va produce versiunea „Flautul fermecat pentru copii”, după Mozart, pentru care, în urma unei audiţii, au fost aleşi 16 tineri, probabil studenţi sau masteranzi, ce vor evolua în cadrul Studioului Experimental în Artele Spectacolului Muzical „Ludovic Spiess”, înfiinţat după moartea marelui tenor, acum peste zece ani şi dispărut între timp în neant.

S-a anunţat şi premiera inaugurală a directoratului, „Don Carlos” de Verdi, 18 februarie, urmată în 31 martie de „Cavalleria rusticana” de Mascagni, cuplată cu „Paiaţe” de Leoncavallo, ultimele două fără notarea soliştilor. În 22 aprilie se va relua „Turandot”, probabil în versiune concertantă.

         Legat de asta, un alt aspect care trebuie pus pe roate este anunţarea din timp a programărilor, cu distribuţii cu tot. Ca în teatrele europene. Deocamdată s-au publicat pe site afişele lunilor februarie – mai, în care interpreţii din ultimele două lipsesc. Va urma iunie şi, cu curaj, de ce nu, stagiunea viitoare.

         Una peste alta, perspectivele par încurajatoare în aşteptarea... concursului care să înlăture provizoratul. Ce va fi? Vom vedea...

Alexandru Constantin, Iordache Basalic, Ştefan Ignat, Irina Iordăchescu, Marta Sandu

Ziua Culturii Naţionale...

         ... a fost sărbătorită printr-un recital de muzică românească, la care au participat solişti de frunte, Irina Iordăchescu, Maria Jinga, Marta Sandu, Sorana Negrea, Ştefan Ignat, Iustinian Zetea, Iordache Basalic, Alexandru Constantin, Marius Boloş, Lucian Corchiş, însoţiţi de pianistele Mădălina Florescu, Luminiţa Berariu, Liana Mareş şi de Corul Operei Naţionale (dirijor Daniel Jinga). Şi-a dat concursul, la prima apariţie pe scena bucureşteană, formaţia All's Choir, 14 corişti şi patru dansatori. Un program foarte eclectic, cu compoziţii de la Tiberiu Brediceanu şi Marţian Negrea la Livia Teodorescu-Ciocănea şi Dan Dediu, trecând prin lucrări neaşteptate de Aldea Teodorovici şi chiar George Grigoriu.

         Dar includerea în recital a două fragmente din „O scrisoare pierdută” de Dan Dediu mi-a mutat gândul la oportunitatea reintroducerii în repertoriu a trilogiei caragialiene, „O noapte furtunoasă” de Paul Constantinescu, „Revuluţia” de Adrian Iorgulescu (după „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”), alături de recent montata „O scrisoare pierdută”. Opusuri de valoare ce nu trebuie neglijate în context naţional.

         Ziua Culturii Naţionale a fost un prilej de întâlnire cu miniaturi ce au amintit creaţia noastră, au răscolit suflete, într-o simbolistică de care publicul nostru se simte apropiat.

Soprana Dragana Radakovic în debut la Opera Naţională Bucureşti

         Artista originară din Serbia este un nume des întâlnit în teatrele din România. Acum a fost invitată pentru susţinerea pretenţiosului rol Abigaille din „Nabucco” de Verdi. Are aptitudini de coloratură dramatică, susţinute de lejeritatea derulării cu bravură a ţesăturilor acute, în condiţiile unui glas care, chiar dacă nu impresionează prin volum în registrul central-inferior, este incisiv şi, prin consecinţă, pătrunzător peste ansambluri. Notele extrem înalte, dacă sunt susţinute prelung, au o oarecare vibraţie largă. Prezenţa scenică atrage şi seduce.

Dragana Radakovic, Lucian Petrean        

Partener direct în rolul titular i-a fost baritonul Lucian Petrean, a cărui masivitate de glas este potrivită personajului, dar care a cântat şi cu linie vocală mai moale în frazele „Deh, perdona, deh, perdona ad un padre che delira!” (duetul cu Abigaille din actul al III-lea) sau în aria „Dio di Giuda!” (actul ultim), un progres cu care cântăreţul poate accede performant către rolurile verdiene complexe.

         Alţi eroi au fost întrupaţi de mezzosoprana Oana Andra (exemplară Fenena în aria „Oh, dischiuso è il firmamento!” din final), basul Marius Boloş (Zaccaria măreţ în atitudine şi cald în rezonanţe), tenorul Ciprian Pahonea (Ismaele cu bune perspective vocale în teritoriul liric-spint), basul Iustinian Zetea (Marele Preot), tenorul Andrei Lazăr (Abdallo), soprana Simona Neagu (Anna).

         Clou-ul serii a fost sonoritatea orchestrei, aflată sub bagheta lui Iurie Florea. Faţă de multe prestaţii din anul ce s-a scurs, instrumentiştii au cântat omogen, rotund şi mai ales fără excese de forţă, prioritizând echilibrul în relaţionarea cu platoul. Corul a fost pregătit de Daniel Jinga, cu succes notabil în celebrul „Va, pensiero”. Succesul marelui Verdi.

Bogdan Mihai, Maria Jinga

Tenorul Bogdan Mihai  a revenit...

... după opt ani pe prima scenă lirică a ţării, într-un rol care l-a consacrat în România şi străinătate, Contele Almaviva din „Bărbierul din Sevilla” rossinian. Îndeosebi prin interpretarea dificilei arii din final, „Cessa di più resistere”, frecvent eludată chiar la case mari.

Tânărul artist este stăpânul unui „approach” stilistic rar, graţie capabilităţii de preluare spectaculoasă a agilităţilor din partiturile maestrului de la Pesaro.

De la început trebuie notat că în seara în care a fost aşteptat cu emoţie de un public entuziast, Bogdan Mihai s-a aflat într-un disconfort vocal evident, cauzat – probabil – de probleme medicale, deşi un anunţ prevenitor nu a fost făcut, cum se obişnuieşte. A surprins maniera de abordare, s-o numesc eufemistic, camerală, a fioriturilor, evitarea unor acute, precum Do-ul de tradiţie din finalul cavatinei „Ecco ridente il cielo” sau chiar un anodin Fa din „pasajul de registru” în duetul cu Figaro. În lectura sa au transpărut eleganţa liniei vocale belcantiste, îmbogăţită câteodată cu „appoggiaturi” de extracţie personală  (Serenada „Se il mio nome saper”), delicateţea exprimării plutitoare, acurateţea dantelăriilor, inteligenţa şi sensul rostirii recitativelor, totul însă cu excesivă reţinere în adresare. A părut chiar că tenorul s-a rezervat pentru „Cessa di più resistere” care, într-adevăr, a primit mai multă substanţă de glas, fără însă să şteargă dorinţa de a-l reasculta pe Bogdan Mihai în „piena voce”.

Am avut impresia că prestaţia sa i-a molipsit în anumite pasaje şi pe unii parteneri, baritonul Iordache Basalic, Figaro economic în cânt, dar cu bune acute tenorale, basul Iustinian Zetea, Don Bartolo savuros, dar insonor în Allegro-ul vivace „Signorina, un'altra volta” din aria „A un dottor della mia sorte”, soprana Andreea Novac (Berta), prea discretă în expunerea ariei „Il vecchiotto cerca moglie”.

Au mai cântat basul Horia Sandu (Don Basilio) şi baritonul Daniel Filipescu (Fiorello şi Sergentul).

Vedeta serii a fost mezzosoprana Maria Jinga (Rosina), cu prezenţă vocală consistentă, adecvată stilistic şi strălucitoare, inclusiv în registrul acut, în care un Si natural glorios a încheiat cavatina „Una voce poco fa”.

De la pupitru, Ciprian Teodoraşcu a condus ansamblurile Operei Naţionale cu competenţă, obţinând rafinamente în compartimentul „cordarilor”, atenţie în cel al alămurilor şi construind celebrele „crescendo”-uri şi „decrescendo”-uri rossiniene cu preciziune. Mă gândesc că, în condiţiile date, a făcut totul pentru dimensionarea corectă a sonorităţilor soliştilor. Se putea oare mai mult? Corul a cântat bine şi omogen.

Bogdan Mihai, Horia Sandu, Maria Jinga, Andreea Novac, Iustinian Zetea