Debuturi şi oaspeţi la Opera bucureşteană (I)

În condiţiile în care frecvenţa spectacolelor săptămânale a crescut în ultima vreme, deşi afişul primei scene lirice naţionale rămâne relativ sărac faţă de portofoliul titlurilor existente în repertoriu, el se îmbogăţeşte continuu în privinţa distribuţiilor.

Debuturile sistematice, în special de tineri cântăreţi, oaspeţii, din ţară şi străinătate, îl fac atractiv pentru melomanii ce urmăresc evoluţia carierelor sau doresc să asculte artişti cu nume cunoscute doar din  Internet.

„Aida” de la finele lui octombrie...

... a prilejuit debutul în rolul titular al tinerei soprane Bianca Mărgean, o cântăreaţă cu glas îndreptat către vocalitatea verdiană spintă şi preparative serioase, tehnice, stilistice şi interpretative. A dovedit totul printr-o frazare gândită în sensuri esenţiale, accentuări incisive, amploare sonoră dominatoare a ansamblurilor, pianissime aerisite peste tot unde partitura şi tradiţia au cerut, trăire şi sensibilitate corespondente cu specificul personajului. Poate că rotunjimea de sunet a lipsit în anumite pasaje, îndeosebi în cele de forţă, când asprimile s-au mai insinuat.

Flori pentru Asineta Răducan şi Bianca Mărgean

Ca parteneră feminină în Amneris, pentru prima dată în rol la Bucureşti, Asinetei Răducan de la Opera Braşov i-a lipsit consistenţa sonoră (vezi sunetele ingolate, voalate ale primelor replici) din pricina unui glas mai mult sopranil decât de mezzosoprană, aşa cum cere Verdi. Îndeosebi, registrele central-inferior şi grav au suferit în relaţionarea cu orchestra, chiar în pasajele în care aceasta nu se îndrepta către dezvoltări de forţă. Vocea  a rezonat frumos în rest, iar acutele – La, Si bemol - din actele al doilea, respectiv al patrulea, au avut siguranţă.

Artista Asineta Răducan este o interpretă deosebit de expresivă, cu joc scenic plin de dăruire, amănunţit construit. Rezerva vine din direcţia unor gestualităţi mai puţin potrivite eroinei pe care o conturează. Lui Amneris, fiică a faraonului, fiică a „fiului Soarelui”, aproape „zeiţă”, nu i se permit familiarisme de genul atingerii lui Radamès, oricât de mult l-ar iubi, sclavei Aida, oricât de mult ar urî-o, Marelui Preot Ramfis, oricât de arzător i-ar fi cerut clemenţă.

Tenorul Dario Di Vietri a fost un Radamès atractiv ca look, nu numai pentru Aida şi Amneris, dar şi pentru... doamnele şi domnişoarele din sală. Cu sonorităţi „strânse” şi rugoase ca emisie pe un ambitus totuşi omogen, italianul a dezvoltat însă acute bogate şi plăcut îmbrăcate în armonice. Câteva intonaţii precare, sub tonul corect, s-au strecurat în duetul final.

În rolul Amonasro am regăsit glasul impunător, cu irizaţii clocotitoare, al baritonului Ştefan Ignat, ale cărui abordări dramatice din actul al treilea au impresionat.

Celelalte roluri au revenit başilor Horia Sandu (la pasiv, notez respiraţii oarecum fragmentate la primele intervenţii ale lui Ramfis, alături de un Fa acut nu foarte incisiv în scena din templu) şi Filip Panait (cu oarecari intonaţii ameliorabile în expozeul Regelui din scena a doua a primului act), sopranei Andreea Novac (o voce frumos condusă în rolul Marii Preotese), tenorului Valentin Racoveanu (Mesagerul).

A fost o seară de bună prestaţie pentru ansamblurile Operei, aflate sub bagheta lui Marcello Mottadelli, cu concursul dirijorului corului, Daniel Jinga, o seară a afirmărilor partidelor orchestrale, începând de la rafinamentul coardelor, anunţat încă din Preludiu şi până la masivitatea scenei din templu sau a celei triumfale. Omogenitatea a guvernat în condiţiile unor tempouri clasice, bine stăpânite de dirijor. Progresul fosei a fost evident.

Un gând revoluţionar. Ar încerca oare vreun şef de orchestră să înlocuiască tradiţionalul Preludiu cu Uvertura alternativă, compusă de Verdi în 1872 la un an după premiera absolută, niciodată interpretată în spectacol, dar revitalizată concertant de Toscanini în 1940? Este un veritabil poem simfonic, mai lung, dar cu dramaturgie mai intensă, care actualmente se cântă sporadic tot pe podiumul de concert sau pentru disc.

„Lucia di Lammermoor” de la începutul lui noiembrie...

... a reprezentat debutul în rolul titular al sopranei Cristina Maria Oltean, posesoarea unei vocalităţi adecvate arhetipalului personaj donizettian. A cântat cu frazare fluentă, unduiri expresive, triluri şi alte fiorituri bine executate, cu proiecţii sonore strălucitoare. Rămâne să adâncească mai mult specificităţile belcantise, în sensul variaţiei culorilor şi accentuării nuanţelor. Solicitanta regie a lui Andrei Şerban, cu mişcare continuă şi chiar acrobatică, a găsit-o întrucâtva obosită în finalul ariei „nebuniei”, îndeosebi la extremele, prelungile supra-acute.

Massimiliano Pisapia şi Cristina Maria Oltean

Cunoscut de pe afişele teatrelor importante din străinătate, tenorul Massimiliano Pisapia a înfăţişat o stare vocală care a arătat că italianul nu se mai află la prima tinereţe artistică. Dovezile au venit prin încălzirea mai greoaie, iar după stabilizarea sonorităţilor şi evitarea sunetelor guturale, detimbrate, a rămas un uşor vibrato pe anumite porţiuni de registru, în special pe cele central – grave. Numai că tehnica solidă – să nu se uite că a studiat cu celebrul Franco Corelli – i-a permis expansiuni de acute suverane, cu accente spinte. A fost stăpân pe fraza italiană avântată, dar a înzestrat-o şi cu moliciuni care au restituit integral caracterul personajului său, Edgardo.

Cu autoritate a cântat baritonul Adrian Mărcan, un experimentat al rolului Enrico, în timp ce basul Horia Sandu a fost Raimondo, câteodată prea reţinut în expresie. În haina lui Arturo, tenorul Andrei Lazăr, deşi temător în finalizarea frazei cu La natural acut din scena concluzivă a actului secund, şi-a expus glasul bine impostat, pătrunzător peste ansambluri. A jucat cu mare diversitate de expresii şi atitudini.

Distribuţia a fost completată de mezzosoprana Sorana Negrea (Alisa) şi tenorul Valentin Racoveanu (Normanno).

De la pupitru, Marcello Mottadelli a condus generic echilibrat, cu unele fluctuaţii de agogică în finalul corului introductiv sau în duetul Enrico-Lucia. Excese de forţă au acoperit pasaje din dialogurile Enrico-Raimondo (primul act), Lucia-Raimondo (actul secund) şi chiar din aria „nebuniei”. Orchestra l-a urmat docil, nesincronizări sau neatenţii la atacuri venind dinspre compartimentul alămurilor.

Corul Operei Naţionale Bucureşti a cântat bine, maestrul său actual fiind un continuator exigent al muncii legendare a regretatului Stelian Olariu.

Recentele „Aida” şi „Lucia di Lamermoor” – două spectacole primite pozitiv de public.