Un exemplu elocvent în acest sens a fost spectacolul cu Elixirul dragostei de Donizetti, în care soprana Cristina-Maria Oltean, mult promovată în ultimele luni, a reluat rolul Adina cu dezinvoltură şi charismă, etalând un glas calitativ şi penetrant, condus cu acurateţe şi siguranţă, rezolvând lejer coloraturile şi acutele care rămân însă cam prea incisive; partener i-a fost, în debut la ONB, tenorul George-Ionuţ Vîrban, încă student, dar deja binecunoscut publicului prin prezenţele de succes în diverse concerte şi gale, vocea sa caldă, suplă, vădind o anume intuire a manierei bel-canto, deşi emisia uşor deschisă nu-l avantajează, beneficiind de un registru acut generos şi de efect, reuşind să confere farmec şi expresivitate replicilor suculente în duete, cucerind în celebra arie printr-o sinceritate bine jucată. Cei doi au interpretat credibil eroii donizettieni şi în plan scenic, într-o relaţie firească şi adesea amuzantă. La rândul său student la master, baritonul Alexandru Constantin, având însă o utilă experienţă în calitate de membru al corului ONB, a susţinut primul său rol - Belcore -, punându-şi în valoare glasul generos, egal în registre, cu un potenţial deosebit, reliefat doar parţial în acea seară, procuparea pentru rezolvarea dificilei partituri rămânând prioritară, astfel încât i-a lipsit anvergura şi mai ales expresia şi umorul care ar trebui să-l caracterizeze pe fanfaronul ofiţer. Am ascultat deci voci frumoase, am apreciat şi prezenţa scenică agreabilă a cuplului central, baritonul rămânând însă rigid şi fără relief, tinerii evoluând în compania unor solişti cu experienţă îndelungată - soprana Cristina Eremia în Gianetta şi baritonul Vicenţiu Ţăranu în Dulcamara, acesta conturând personajul pe coordonatele cerute, cu aplomb şi cu un contur adecvat. Corul (pregătit de Daniel Jinga) a cântat bine şi a adus o notă de vervă şi bună dispoziţie, iar orchestra sunat corect şi omogen, într-o reprezentaţie care, sub conducerea clujeanului Josef Horvath, a fost interesantă prin noutatea unor invitaţi ce pot deveni, în timp, solişti de reală calitate, dar nu a avut nici strălucirea, nici fluenţa şi nici acea spumă ce caracterizează o adevărată operă comică.

Probabil deloc întâmplător, cei doi studenţi au abordat, câteva zile mai târziu, aceleaşi roluri, dar la Universitatea Naţională de Muzică, în cadrul examenului de operă al anului IV montându-se de asemenea Elixirul dragostei, dar în regia lui Ştefan Neagrău şi scenografia semnată de Raluca-Elena Popa. Din păcate, din raţiuni doar de unii ştiute, de multă vreme spectacolele de operă se desfăşoară doar cu acompaniament de pian, demers asigurat în acea seară, cu multă eficienţă, de către Cezara Petrescu. Un alt aspect aparte, dar deja obişnuit, determinat de necesitatea ca toţi studenţii să-şi susţină examenul, a fost distribuirea a patru soprane în rolul Adina, apărând şi doi tenori în Nemorino, asemenea „multiplicări” regăsindu-se şi în alte roluri. În regia alertă, plasând acţiunea în actualitate, cu o mişcare simpatică şi atitudini lejere - regăsite inclusiv la corul alcătuit din studenţi în anul I la canto -, în decoruri minimale şi costume „de stradă”, fiecare interpret alegându-şi din garderobă ţinuta preferată (exceptând desigur, cea de „camuflaj”, cu „platoşă” de muşchi din plastic pentru Belcore) , am urmărit, în primul act, două soprane - Diana Gheorghe, al cărei glas plin nu era adecvat scriiturii, dar a parcurs cu acurateţe... jumătate din partitură, „preluată” apoi de către Miruna Iancu, mult mai potrivită şi timbral şi ca uşurinţă în coloraturile perlate, cu acut luminos şi expresivitate -, parteneri de scenă fiindu-le tenorii Andrei Mihalcea, foarte „în rol” ca apariţie, având o voce lirică plăcută în registrul mediu, dar cu probleme în pasaj şi acut, apoi acelaşi George-Ionuţ Vîrban, desigur cu altă anvergură, reeditând succesul (şi... rezervele) din spectacolul ONB, în timp ce Belcore a fost conturat din nou de către... Alexandru Constantin, la fel de corect şi plat ca parcurgere vocală şi scenică, spre dezamăgirea celor care i-au apreciat calitatea timbrală deosebită încă de la primele sale apariţii în public (doar în concert). După pauză, publicul destul de numeros s-a întâlnit cu alte două... Adine - Mihaela Panca, de asemenea cu o voce prea plină pentru rol, dar condusă cu siguranţă şi cu evidentă intenţie de a depăşi eventualele „capcane”, urmând Daniela Bucşan, adecvată timbral dar mai curând... subretă; dacă în Nemorino au apărut aceiaşi doi tenori, bariton a fost, de acestă dată, Bogdan Podlovski, invitat care însă nu a convins; un alt invitat - basul Daniel Pascariu - şi-a etalat, în Dulcamara, glasul amplu, penetrant şi calitativ, surprinzând însă prin faptul că, de-a lungul întregului spectacol, s-a menajat, cântând toate acutele (şi nu numai) „la octavă”, ca într-o joacă „de repetiţie”... Iar în Gianetta au apărut, succesiv, sopranele Mădălina Constantinescu şi Laura Balla. Un spectacol agreabil, fluent, plin de tinereţe şi destul de unitar în plan valoric, dând posibilitatea viitorilor absolvenţi să etaleze, în general, glasuri bune, puse la punct, având perspectiva unei dezvoltări interesante, poate chiar într-o activitate solistică.

Trebuie spus că producţia a fost precedată de scurte fragmente din alte opere, menite să dea posibilitatea altor tineri să-şi susţină examenul; în terţetul din Beatrice şi Benedict de Berlioz au apărut Iustina Buznea, Cătălina Sima şi Emilia Dorobanţu, dezinvolte şi simpatice, fără prea multă implicare sau preocupare pentru stil sau specific al muzicii franceze, în duetul Nedda-Silvio din Paiaţe de Leoncavallo, soprana Amelia Stoicescu a demonstrat că are o voce bogată, generoasă, dar şi un temperament debordant, supralicitând uneori în relaţia cu mult mai temperatul bariton Alexandru Constantin, al cărui glas a convins şi de această dată, iar în sextetul din Cenerentola de Rossini, i-am ascultat pe Martiniana Antonie, Daniela Panaite, Mădălina Grigore, Andrei Mihalcea, Ştefan Lamatic şi Cristian Ruja (din anul III), realizând un ansamblu omogen, în ciuda combinaţiilor „contorsionate” cerute inutil de regie, care ar fi trebuie să le asigure un cadru mai... liniştit pentru a rezolva dificila pagină rossiniană. Dar nu ştiu în ce măsură „vina” îi aparţine integral lui Ştefan Neagrău sau o „împarte” cu Filip Ristovski, cel care a conceput mişcarea scenică pentru toate momentele incluse în programul serii.

Doar două zile mai târziu, la UNMB a început festivalul „OPERAmania '17”, coordonat de regizorul Anda Tăbăcaru-Hogea, care a şi semnat montarea unor lucrări propuse în acel context, începând cu opereta Voievodul ţiganilor de Strauss, derulată în decoruri simple şi eficiente, beneficiind de o distribuţie echilibrată, bine integrată unei viziuni reuşite, cu personaje conturate în datele lor definitorii, în relaţii fireşti şi uneori amuzante, din fericire fără „îngroşări”, păstrând logica „subictului” chiar dacă s-au făcut „tăieturi” substanţiale. În Barinkay, tenorul Daniel Trandafir a convins că are voce, dar nu şi şlefuirea necesară, aşa cum are o prezenţă scenică simpatică, dar îi lipseşte atitudinea şi prestanţa cerută în cazul oricărui personaj, cu atât mai mult într-un rol de june-prim; în Zsupan, baritonul Silviu Mihăilă a creionat destul de convingător prototipul „porcarului”, etalând o voce deosebit de interesantă, cu posibilităţi de evoluţie poate chiar performantă, iar în Carnero l-am reîntâlnit pe Alexandru Constantin, se pare foarte solicitat în acea perioadă, abordând un rol de compoziţie în care a demonstrat că poate să joace într-o notă comică - fie şi uşor exagerată -, atunci când regizorul ştie să lucreze cu el.

Dacă în Saffi am ascultat două soprane - Loredana Aldea, cu glas cald, atent pus la punct, dublat de o mişcare scenică firească şi nuanţată şi Franciska Volsik, având, la rândul său, o voce bună, amplă, cu acut poate mai agresiv -, în Arsena au apărut... trei soliste - sopranele Adina Ciocoveanu, Andreea Paraschiv, Mirela-Maria Vlad -, reuşind să contureze personajul cu aplomb şi joc dezinvolt, partener fiindu-le însă... acelaşi tenor Mihai Urzicana care, în Ottokar, a subliniat poate cam mult latura retardată, iar sub aspect vocal a fost onest şi atât; am apreciat în mod special interpretarea sopranei Anca-Cecilia Păuleţ într-un rol scris pentru mezzosoprană - Czipra -, dar cântat excelent şi jucat pe măsură, având şi un glas generos şi rotund, condus... aşa cum trebuie şi o expresie adecvată eroinei (desigur deloc bătrână şi... înfricoşătoare); în aceeaşi măsură am aplaudat, mai ales din punct de vedere scenic, dar şi în ce priveşte rostire prozei, evoluţia Rodicăi Bunea în Mirabela, deopotrivă intervenţiile corului (aceiaşi studenţi din anul I) plin de vervă şi „spontaneitate”, cântând omogen şi cu precizie, mişcarea coregrafică fiind schiţată de Maria Popa. Întreaga partitură muzicală a beneficiat de acompaniamentul pianistic al lui Alexandru Petrovici, susţinând o ţesătură adesea dificilă în ansambluri, adaptându-se pe cât posibil manierei de cânt a soliştilor. La final, aplauzele au răsplătit, pe bună dreptate, o producţie reuşită, închegată şi chiar captivantă, depăşind cu mult limitele unei reprezentaţii „de examen”.

Din păcate, nu am reuşit să asist la alte momente cuprinse în festival, propunând şi lansări de carte şi examene de actorie, dar şi producţii cu Motanul încălţat de Trăilescu (regia Daniel Prallea-Blaga) sau Evgheni Oneghin de Ceaikovski - în care, trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut să-l revăd pe Silviu Mihăilă, trecând astfel de la comicul Zsupan la... flegmaticul Oneghin - în regia aceleiaşi Anda Tăbăcaru-Hogea, la pian din nou Alexandru Petrovici. S-a reluat Elixirul dragostei în formula de premieră, s-a prezentat, în două spectacole succesive, Bastien şi Bastienne de Mozart (regia Cristian Mihăilescu), iar studenţii de la Academia de Muzică in Cluj au oferit Bărbierul din Sevilla de Rossini, invitat în rolul Almaviva experimentaul tenor Tiberius Simu. De altfel, concepţia festivalului a pornit (şi) de la ideea unui schimb de spectacole între instituţiile de profil, UNMB „deplasând” la Universitatea de Artă din Iaşi atât Motanul încălţat, cât şi Elixirul dragostei. Un demers benefic şi, în principiu, binevenit deopotrivă pentru studenţi şi pentru profesori, generând o posibilă comparaţie a nivelului şi a modului de lucru din diverse centre universitare, desigur şi şansa tinerilor de a apărea şi în faţa unui public dintr-un alt oraş, cu pretenţii şi aşteptări... variabile.

Stagiunea s-a încheiat, sesiunea de examene de asemenea, (aproape) toată lumea a intrat în vacanţă, pentru ca din august sau septembrie să reînceapă agitaţia şi pregătirile în perspectiva unor noi (sperăm) evenimente atractive şi de succes... ca orice eveniment...