Acolo au migrat difuzarea produselor culturale preexistente pandemiei (cazul teatrelor sau al Cinematecii Române, care şi-au pus arhivele online), dar şi produsele noii creativităţi artistice şi culturale „pandemice”, lucrările special gândite pentru acest medium virtual, sau festivalurile care şi-au adaptat formatele la comunicarea pe internet.

Recenta relaxare a măsurilor draconice a permis redeschiderea teatrelor şi a cinematografelor (librăriile, galeriile şi muzeele au rămas, în general, deschise la noi şi în pandemie, cu reguli stricte de acces şi vizitare). Este un pas important spre revenirea la normalitate, în măsura în care pandemia îşi va pierde din vigoare şi răspândire, iar noi vom învăţă să trăim şi cu acest virus.
Relaxarea de la noi este oarecum sincronă cu ce se întâmplă pe continentul european, unde restricţiile au fost oricum mai stricte decât la noi, în funcţie de condiţiile specifice fiecărei regiuni. Deschiderea a umplut instantaneu şi peste măsură pub-urile la Londra (cu prezenţa simbolică a prim-ministrului, în frunte) şi cafenelele la Paris (cu preşedintele şi prim-ministrul în frunte, la fel de simbolic), ca să luăm doar două exemple. Dar guvernele occidentale nu s-au preocupat doar de industria horeca, ci au acordat şi fonduri de susţinere a industriilor culturale, grav afectate de închiderea completă a activităţii lor.
 
La Paris, de pildă, odată cu redeschiderea lăcaşurilor culturale, Ministerul Culturii le-a alocat 150 de milioane de euro, în plus faţă de cele 11 miliarde deblocate pentru susţinerea sectorului cultural, de la începutul pandemiei. Din aceştia, 80 de milioane revin cinemaului, împărţiţi între structurile de exploatare a sălilor (60 de milioane) şi cele de producţie şi distribuţie (20 de milioane).
 
La noi, cinematografele s-au deschis, ca şi teatrele, dar nu am auzit de vreun asemenea sprijin financiar gigant din partea guvernanţilor, destinat organizaţiilor care îşi susţin activităţile culturale pe piaţa liberă (căci cele de stat nu au avut, în general, finanţările tăiate). Dar poate încă n-am aflat eu.
 
Cu prilejul deschiderii postrestricţii, distribuitorul Transilvania Film a lansat în cinematografe din întreaga ţară, producţia rusească DAU.Natasha, caracterizată de presa internaţională ca cel mai mare experiment efectuat vreodată în istoria cinematografului. Cei care şi-au asigurat accesul la platfoma TIFF. Unlimited au fost martorii acestui adevărat eveniment încă din timpul pandemiei, vizionând online pelicula care a avut premiera mondială în 2020, în cadrul Secţiunii competitive a Festivalului de Film de la Berlin, alături de o miniserie izvorâtă din acelaşi proiect, prezentată în altă secţiune.
 
Regizorul Ilia Kîrjanovski şi-a permis un răgaz extins, de 16 ani, între debutul său cinematografic, cu filmul 4 şi lansarea aceastei poveşti întunecate, din era sovietică, despre excesul de putere, descompunerea caracterelor şi prezenţa abuzivă a KGB-ului, insinuată în fiecare fibră a realităţii acestui laborator secret de cercetare, care are aspectul unui cavou utilitar. Au durat cinci ani filmările în această Uniune Sovietică în miniatură, reconstituită în aspectele ei umane şi în întreaga oroare a sistemului comunist.
 
 
Protagonista sumbrei poveşti este o chelneriţă, şefa cantinei unde mănâncă, se relaxează, dar mai ales bea echipa de cercetători sovietici, ce pun în aplicare un proiect pentru creşterea productivităţii la locul de muncă. La cercetare participă şi Luc, un om de ştiinţă francez (Luc Bigé), care pare să aibă mai multă experienţă pe această temă, decât colegii săi ruşi. Tocmai el devine obiectul dorinţei Nataşei (Natalia Berejnaya) şi, cum atracţia e reciprocă, cei doi petrec o noapte de pasiune carnală, în care nimic nu e mimat. Regizorul şi operatorul (Jürgen Jürges) filmează în detaliu acest act sexual real, dar scena este înregistrată şi montată de asemenea manieră, încât imaginea de detaliu a organelor sexuale nu are nimic pornografic în ea, fiindcă nu face decât să contribuie la atmosfera de adâncă intimitate şi delicată afecţiune a relaţiei fugitive a celor doi. Ceea ce nu înseamnă că scena nu a stârnit aprigi dezbateri în rândul comentatorilor.
 
Cu atât mai preţioasă este această prelungită scenă de explozie carnală, filmată cu insistenţă provocatoare, cu cât vine în contrast cu fundalul de uscăciune sufletească a mediului social în care trăiesc toţi aceşti oameni. Singurătate şi disperare mută, pe care Natasha a împărtăşit-o, încă de la începutul filmului, mai tinerei sale colege, subalterna ei, cu care întreţine o relaţie contradictorie, de simpatie, dispreţ şi ură, cu care bea mult şi solidar, până cad sub masă, furând din băuturile de lux ale statului, dar cu care se şi păruieşte temeinic, când subalterna nu-i dă ascultare. Semn că şi ea, în cercul ei restrâns şi culinar, simte nevoia să-şi exercite discreţionar puterea, oricât de insignifiantă ar fi aceasta faţă de bolgiile decidenţilor reali ai acestui infern sovietic. A cărui oroare, la început, o presimţim doar, din atmosfera apăsătoare în care se desfăşoară chiar şi comedia cu aspect de slapstick, a îmbătării şi a bătăii celor două femei. Dar care se dezvăluie integral la final, în secvenţa de tortură psihică şi fizică, la care este supusă Nataşa, care a păcătuit în ochii agentului KGB (Vladimir Azhippo, se pare chiar un fost agent KGB), pentru că a păcătuit cu un străin. Şi, înainte de a fi obligată să devină turnătoare la KGB, este pedepsită printr-un viol simbolic, prin intermediul sticlei intravaginale ghidate de agent, dar mânuite chiar de victimă. Moment năprasnic, deja devenit celebru pentru factualitatea lui, dar încărcat de sensuri politice, căci el relevă felul în care subjugarea cetăţeanului sovietic era împinsă dincolo de orice limită, până acolo unde el însuşi era obligat să îşi aplice singur pedeapsa, cerându-i-se să simtă umilirea ca pe plăcere, pentru ca supunerea să fie totală.
 
 
DAU.Natasha reprezintă o singură parte din numeroasele ce alcătuiesc gigantul proiect DAU, care abia a început să iasă la întâlnirea cu publicul. Lansarea filmului a fost precedată de două expoziţii-instalaţie la Londra şi Paris, alcătuite în jurul unor mini-povestiri filmate de-a lungul celor cinci ani de producţie, în diferite locuri din imensul decor ce a constituit spaţiul de trai al actorilor neprofesionişti. Kîrjanovski a ajuns departe faţă de gândul său iniţial: un film despre fizicianul sovietic Lev Landau, poreclit Dau, de unde şi numele proiectului. Treptat producţia s-a îndepărtat de intenţia convenţională, evoluând spre ideea unei instalaţii epice, care a crescut la dimensiuni uriaşe.. Echipa a construit în Harkov un decor de 3900 de metri pătraţi, pe care l-a populat cu o distribuţie de 352.000 de oameni care au trăit 24 de ore din 24, această realitate recreată, a unui institut de cercetare sovietic.
 
Un experiment psihologic şi unul artistic în acelaşi timp, pentru această armată de oameni obişnuiţi, puşi în situaţia de a trăi real, în realitatea construită de cineaşti, având slujbe, case şi plătind totul cu ruble sovietice. Dar fiind şi pedepsiţi, dacă nu respectau regulile acestei realităţi fantomatice, dar atât de reale pentru ei. Un reality show tip The Truman Show în care protagoniştii nu se nasc şi cresc în realitatea rozalie a unui orăşel american, ci intră maturi în atmosfera orwelliană a totalitarismului sovietic. Şi chiar dacă participarea lor a fost liber consimţită, proiectul nu a fost scutit, din partea cronicarilor internaţionali, de întrebări privind etica unui astfel de demers.
 
A spune că pelicula este color ar fi oarecum neadevărat, căci imaginea nu ajunge niciodată la absolutul culorii, fiindcă o lumină rece, cenuşie îneacă orice strălucire a nuanţei, iar senzaţie privitorului este că are în faţă o gamă de griuri, un spaţiu al incertitudinii, ce simbolizează foarte exact cenuşiul opresiv al realităţii staliniste a anilor ’50 ai secolului XX.
 
Cu toate elementele şi structura sa narativă şi vizuală, care fac din el o operă de sine stătătoare, aşa cum sunt gândite şi celelalte părţi ale acestui imens experiment, ce este şi o reflecţie implicită asupra raporturilor complexe dintre realitate şi reprezentare artistică, DAU.Natasha este un film cu un puternic impact imediat, visceral, care este însă şi sursă de cugetare ulterioară, datorită puterii lui obsesive. Un soi de catharsis contemporan sui generis, ce te face să doreşti a cunoaşte integral îndrăzneţul proiect (aflat în desfăşurare) al regizorului Ilia Kîrjanovski.