Dasvidania, Valery Gergiev!

„E un soi de hipnoză care vine din efluviile magnetice ale artei sale dirijorale. Urmărindu-l îl simţi în permanentă căutare a sensului muzical prin tempo-ul just, un tempo unic aproape pentru fiecare măsură nu pentru întreaga mişcare. Iar orchestra îl urmează docilă, sedusă mortal, pînă la cadenţa finală.”

Acum doi ani scriam cu entuziasm cronica prezenţei  lui Valery Gergiev în România, la festivalul Enescu. L-am urmărit cu sfinţenie pînă şi la repetiţii, de la probele de acustică pe care dirijorul le-a făcut conştiincios în hăul sterp al scenei destinată congreselor comuniste, un coşmar pentru mai toţi muzicieni care ne onorează cu prezenţa din doi în doi ani, şi pînă la ultima „generală”.

L-am aplaudat frenetic, alături de încă vreo 4000 de perechi de palme, pe directorul de la Mariinsky, care pe bună dreptate, a făcut de neuitat pentru melomanii români cele două programe din septembrie 2011 de la Sala Palatului, Wagner – Scriabin – Richard Strauss şi Scedrin – Mussorgsky – George Enescu. Şi chiar dacă nu prea sunt  fanul autografelor, de data asta l-am aşteptat emoţionat după concert la cabină, printre zecile de admiratori, pentru o semnătură pe compact-discul declarat la unison de presa muzicală europeană discul anului 2011, Romeo şi Julieta de Prokofiev, cu London Symphony Orchestra. După care, seara târziu, după chiar primul simfonic,  l-am înnobilat chiar din titlul articolului, pe cel pe care-l văzusem pînă atunci doar în înregistrări:

„Gergiev este un ţar, un ţar seducător, electrizant, eficient şi sobru, din casta dirijorilor care fascinează la pupitru. E un soi de hipnoză care vine din efluviile magnetice ale artei sale dirijorale. Punctează ca un violonist, fără nici o legătură cu bătutul mecanic al măsurii, în détaché sau legato, intrări şi teme care înfloresc efervescent sub privirea lui devoratoare. Urmărindu-l îl simţi în permanentă căutare a sensului muzical prin tempo-ul just, un tempo unic aproape pentru fiecare măsură nu pentru întreaga mişcare. Iar orchestra îl urmează docilă, sedusă mortal, pînă la cadenţa finală.”

Sunt cuvintele mele de atunci, din 2011. Şi n-aş schimba o virgulă din această cronică de după concertul în care fusesem  fermecat de mâinile-pasăre ale dirijorului pe care prietenia cu Vladimir Putin îl adusese în postura de exigent director artistic al Teatrului Mariinsky din 1988. Şi chiar mă bucuram cumva, în sinea mea, că braţul de fier al celuilalt ţar nu atât de muzical-carismatic semnase la timp un edict care reînsufleţea una dintre cele mai iubite instituţii muzicale ale mamei Rusia, care cu extraordinarul Valery Gergiev la timonă aveau să reveleze ruşilor şi lumii întregi comorile muzicale ale sufletului slav. N-am stat să mă gândesc prea mult atunci la ce poate duce uneori prietenia şi ce înseamnă orgolii, planuri, luări de poziţie şi in extenso, cu atât mai puţin la complicata geopolitică internaţională,  culturală sau nu chiar. Sau, pe scurt, vorba unui prieten, la „meandrele concretului”.

Şi a venit, anul acesta, Olimpiada de la Soci! Care a fost, dincolo de sport şi spiritul olimpismului, o adevărată grandioasă etalare, încă de la ceremonia de deschidere, a tot ce avea şi are mai bun maica Rusie în materie de cultură, Şi nu doar atât, să fim serioşi, idea pe care am prins-o cu toţii era că  Damn, we back in bussines! Şi sub privirea blândă albastru de oţel a lui Vladimir Putin au defilat la deschidere toate alegoriile gloriei, pe superbe pasaje acorduri din Borodin, Stravinsky, Sviridov, Ceaikovski, dar şi un scurt fragment din muzica moldoveanului Eugen Doga, un celebru vals din filmul „Tandra şi gingaşa mea fiară!” (!) Mii de figuranţi, sute de dansatori de la Mariinsky şi Balşoi între care au strălucit primele balerine Diana Vişneva  Svetlana Zaharova, dar şi diva Anna Netrebko şi corul mănăstirii Sretensky, simbol al artei corale ortodoxe. Şi, bineînţeles, maestrul Valery Gergiev, a cărui prezenţă imperială la pupitrul giganticei orchestre de la ceremonia de deschidere m-a făcut să înţeleg că este astăzi unul dintre cei mai cunoscuţi, omniprezenţi şi puternici dirijori ai planetei. Un mare şi extraordinar dirijor, aşa cum avea să-mi confirme şi ceremonia finală de la Sochi: Tablourile dintr-o expoziţie ale lui Mussorgsky, o Şeherazadă fastuoasă, o polkă de Schnittke, un vals al marilor scriitori ruşi pe muzica lui Haciaturian, Hibla Gerzmava pe post de înlocuitor de diva Netrebko  şi al doilea concert de Rahmaninov cântat de un Denis Matsuev înconjurat de un ocean de piane; şi bineînţeles, el, Maestrul, prietenul preşedintelui Putin, cel mai puternic om din lumea muzicii clasice contemporane: Valery Gergiev, dirijând serafic Imnul Naţional al Federaţiei, cântat de vocile a 1000 de copii acompaniaţi de Panrussian Orchestra sub bagheta unui mare violist de altădată, Yuri Bashmet: Rossiia, sviaşenaya naşa derjava! Impresionant!

Dar vraja s-a rupt definitiv. Astăzi 12 martie, într-o scrisoare deschisă, dirijorul Valery Gergiev, alături de alte peste 80 personalităţi culturale ale Rusiei, anunţă că susţine anexarea Crimeei şi poziţia preşedintelui Putin, argumentele sale fiind referitoare la limbă, rădăcini şi origini cultural şi spirituale şi la  istoria „identică” a Russiei şi Crimeei, „unite pe vecie”, în viziunea semnatarilor, între care şi pianistul Denis Matsuev şi violistul-dirijor Yuri Bashmet. Tradusă din limba rusă de  jurnalistul şi muzicologul britanic Norman Lebrecht, scrisoarea a devenit de azi dimineaţă un viral pe internet. Şi a generat, bineînţeles sute de comentarii.  

Nu o să comentez deloc toată povestea asta, nu o să dezvolt  niciun fel de argumentaţie pro sau contra. E inutil. Cum inutil ar fi să vă povestesc despre Serghei Prokofiev sau despre Vladimir Horowitz şi alţi muzicieni pe care lumea îi numeşte ruşi, dar care s-au născut în Ucraina. Nici măcar despre marea etnie tătară din Crimeea şi poveştile şi cântecele lor de luptă n-am să spun nimic, cum nimic n-o să spun nici despre mult iubitul Simferopol, unul dintre cel mai frumoase oraşe ale lumii noastre. Vă las pe voi să căutaţi, citiţi şi comentaţi scrisoarea, gestul şi conţinutul acestui adevărat crez artistic şi politic, al celui pe care eu îl numeam „ţar” în 2011. Mai spun doar atât, conştient că maestrul rămâne unul dintre cei mai mari dirijori ai timpului său: Dasvidania, Valery Gergiev!