Se vede de la bun început intenţia regizorului Daniel Espinosa (de origine suedeză) şi a colaboratorilor săi de a realiza un SF de ţinută, îngrijit pe toate planurile, care să aibă şanse de a intra printre clasicele genului. „Life“ nu este un film care să pună accentul pe efecte speciale (deşi nu se zgârceşte nici la acest domeniu), pe adrenalină şi ridicat spectatorul din scaun, ci unul care are în atenţie dimensiunile umane şi filozofice ale poveştii.

Noul „Alien“

Personajele din filmul lui Espinosa (practic, şase la număr, „Life“ fiind un film în şase personaje într-un spaţiu închis, cel al staţiei spaţiale internaţionale care orbitează în jurul Pământului) arată, vorbesc şi se comportă ca oamenii reali, nu mai sunt nişte banale fantoşe, demne de un desen animat. Filmul intră ex abrupto în chestiunile tehnice, legate de funcţionarea staţiei orbitale, dar acestea au un aer firesc, sunt înghiţite uşor, nu pică precum nuca în perete.

S-a vorbit despre „Life“ ca despre noul „Alien“, or acel film epocal, datorat tânărului Ridley Scott, strălucea (dincolo de senzaţionalul aspect vizual) tocmai prin dimensiunea umană a poveştii. În plus, „Life“ refuză comercialul şi happy end-ul cu orice preţ. Finalul este comparabil cu cel de la „Gravity“, „Interstellar“ sau alte filme mari recente, tocmai pentru că nu constă în obişnuitul marş triumfal cu care ne-a obişnuit Hollywoodul (spre deosebire de acestea din urmă, „Life“, deşi excelent vizual, poate fi văzut cu folos pe orice tip de ecran).

„Viaţă pe Marte?“

„Viaţa“ adusă de astronauţi la bordul staţiei spaţiale provine de pe Marte (prin intermediul unui rover trimis pe suprafaţa Planetei Roşii), or toată lumea ştie că nu există viaţă acolo. Aşadar, cum e posibil? „Calvin“ (numele care i se dă creaturii, iniţial unicelulare, aduse la bord) nu este nici o colonie de celule, nici un organism multicelular, ci fiecare celulă a sa are atribute motorii, neurale şi fotoreceptoare (adică se mişcă, gândeşte şi vede). Ceea ce-l face etern expandabil şi, vai, cam indestructibil. Desigur, fiind un organism viu, şi Calvin are nevoie de hrană, apă şi oxigen, dar, în perioadele „de restrişte“, când îi lipseşte oxigenul, are capacitatea de a intra în hibernare sine die. Exact asta s-a întâmplat pe Marte, pe parcursul milioanelor de ani în care planeta nu a avut atmosferă.

Ofiţerul Miranda North (Rebecca Ferguson), o Mirandă fără nici un Ferdinand şi fără şansa vreunei „lumi noi“

Dar acum Călvinuţul este la bordul SSI, alive and kicking, şi începe a-i hăcui (mai bine zis, a-i stoarce de energie şi nutrienţi) pe membrii echipajului. Greşeala iniţială le aparţine tot lor (se sugerează şi că presiunea mediatică e cea care-i face să raporteze acest „succes“). De la Frankenstein încoace, ştim că atunci când omul se joacă cu secretele vieţii iese rău. „Putem afla de la el mai multe despre originea şi natura vieţii. Eventual, şi despre sensul ei“, spune entuziasmat biologul Hugh Derry (Ariyon Bakare). Ha, ha, va vedea în curând pe pielea lui că lucrurile nu sunt atât de simple şi „intelectuale“. Omul de ştiinţă ar fi trebuit să ştie că viaţa nu are sens decât în ipoteza creării acesteia, adică a religiei. „Calvin nu ne urăşte, ci încearcă să supravieţuiască. De la început, viaţa este bazată pe distrugere“, mai cuvântă unul dintre personaje (exemplu clasic de teodicee).

„Calea, Adevărul şi... Viaţa“

Ne dăm seama, pe parcurs, că ceea ce diferenţiază o formă de viaţă cum e Calvin de oameni este faptul că aceştia au suflet. Sau, dacă nu vrem să gândim în termeni teologici, fiecare dintre cei şase este produsul vieţii şi experienţelor sale de până atunci, care au făcut ca „coala albă“ care era când s-a născut să devină ceea ce este acum. Scenariul (excelent, de altfel, scris de doi autori, Rhett Reese şi Paul Wernick, care se afirmaseră până acum doar prin titluri ca „Deadpool“ şi „Zombieland“) insistă asupra dimensiunii umane, asupra personalităţii fiecăruia dintre personaje: japonezul Sho Kendo (Hiroyuki Sanada) asistă, prin telecomunicaţie, şi este emoţionat de naşterea fiicei sale, medicul militar David Jordan (Jake Gyllenhaal) îşi aminteşte de experienţele traumatizante ale războiului din Siria, biologul Hugh este infirm din naştere, neputându-se deplasa etc. Fiecare dintre morţile membrilor echipajului are în ea ceva eroic (de epos homeric), de act raţional consimţit, iar apogeul este atins de cei care se sacrifică (pentru ca creatura să nu ajungă pe Pământ), actul conştient sacrificial fiind unul pur (şi definitoriu) uman: rusoaica Katerina (Olga Dihovichnaya) şi Dave însuşi.

Nu ştiu dacă cei doi scenarişti şi Espinosa (prin forma strălucită dată filmului) au dorit deliberat această dimensiune profundă a peliculei sau au acţionat mecanisme de creaţie inconştiente. Numele unora dintre personaje pot fi citite, oricum, în mai multe chei: teologul Jean Calvin este unul dintre primii care-au propovăduit predestinarea şi absoluta atotputernicie a lui Dumnezeu asupra sufletului omenesc (creatura „Calvin“ din film – numele îi e dat de copiii de pe Pământ, de la o şcoală religioasă – ar putea fi şi-o ipostază a Satanei); Miranda North (Rebecca Ferguson) este ofiţerul de securitate al navei, aleasă de scenariu să supravieţuiască: North este punctul cardinal pe care-l arată busola, iar Miranda este, în „Furtuna“ lui Shakespeare, fiica lui Prospero, destinată unei „brave new world“ etc.

Info

Viaţă, primele semne / Life (SUA, 2017)
Regia: Daniel Espinosa
Cu: Jake Gyllenhaal, Rebecca Ferguson, Ryan Reynolds

4 stele

Citeşte şi:


„Prometeu alienat“ – cronica la filmul „Prometheus“ (2012) al lui Ridley Scott

„Cântare omului“ – cronica la filmul „Gravity“ (2013) al lui Alfonso Cuarón

„Relativitatea pentru tonţi sau Fraţii Nolan ne iau de proşti“ – cronica la filmul „Interstellar“ (2014) al lui Christopher Nolan

„Salvaţi soldatul Mark!“ – cronica la filmul „The Martian“ (2015) al lui Ridley Scott

PORTRET DE REGIZOR

Bill Condon – un regizor (prea) discret



Deşi nu e chiar primul nume de autor de film contemporan care ţi-ar veni în minte (şi nici al doilea, şi nici măcar al treilea etc.), regizorul american Bill Condon (născut pe 22 octombrie 1955, în metropola newyorkeză, sub numele de William Patrick Condon) este semnatarul, în ultimele două decenii, a destule filme interesante şi chiar de succes. Problema este că Condon intră în categoria acelor actori sau regizori despre care „n-ai ştiut niciodată cum se numesc“, cu alte cuvinte, chiar dacă le-ai văzut filmele, nu le-ai reţinut şi numele, cine le-a făcut, ceea ce este păcat. Marele succes pe care-l înregistrează în prezent cu premiera musical-ului Disney „Frumoasa şi Bestia“ – un excelent exemplu de cinematograf popular, dincolo de controversa legată de homosexualitatea unuia dintre personaje – este de sperat să cimenteze mai bine numele regizorului în conştiinţa publicului larg.

A dirijat-o pe Beyoncé

Lucrurile nu au început prea bine pentru Condon, care debutează în 1987 cu lungmetrajul „Sister, Sister“, un mystery slab cotat de critici şi de public. Prin urmare, regizorul se va refugia pentru ceva vreme în televiziune (caz similar cu al multor autori din generaţia sa), domeniu unde va continua să lucreze chiar şi după ce va deveni un obişnuit al studiourilor (cinematografice). Realizează multe lungmetraje TV, iar în 1995 revine pe marele ecran cu horror-ul „Candyman: Farewell to the Flesh“ (după o idee de Clive Barker), un alt flop.

Nu se descurajează şi obţine succesul, trei ani mai târziu, cu „Gods and Monsters“, un bizar film biografic despre ultimele zile ale lui James Whale (Ian McKellen), regizorul primului „Frankenstein“. În deceniul următor, realizează două filme care fac vâlvă, „Kinsey“ (2004) şi „Dreamgirls“ (2006), ceea ce-i asigură angajarea pentru a filma dipticul final din „The Twilight Saga“ (2011 şi 2012). Suscită interes recent, în 2015, cu premiera „Mr. Holmes“, în care Sherlock Holmes (acelaşi Ian McKellen) este bătrân, pensionar şi atins de Alzheimer.

Top 5 filme importante

1. Frumoasa şi Bestia (SUA, 2017)
2. Gods and Monsters (SUA-Marea Britanie, 1998)
3. Mr. Holmes (Marea Britanie-SUA, 2015)
4. Kinsey (SUA-Germania, 2004)
5. Dreamgirls (SUA, 2006)