Iată două cazuri, doi violonişti: Ray Chen şi Daniel Lozakovich. Ray Chen are 29 ani, este născut în Taiwan şi a crescut în Australia; acum este stabilit la Berlin. Daniel Lozakovich are 17 ani, s-a născut în Suedia şi studiază la Karlsruhe şi Geneva. Unul a putut fi ascultat şi la Bucureşti – Ray Chen, care l-a înlocuit pe Leonidas Kavakos în 12 septembrie 2017, într-un recital din cadrul Festivalului Enescu. Amândoi tocmai şi-au lansat primul disc pentru două dintre cele mai importante case la nivel mondial. Iar fiecare disc în sine este o poveste despre ce înseamnă să fii astăzi artist, înfruntând un public mai puţin receptiv la muzica clasică şi standarde foarte înalte impuse de o concurenţă acerbă.

Daniel Lozakovich şi Bach

Ce făceau cei mai mulţi dintre noi la vârsta de 17 ani? Eram elevi la liceu, visam, eram îndrăgostiţi, făceam poate planuri de viitor... Ei bine, Daniel Lozakovich are la 17 ani un contract semnat cu Deutsche Grammophon, una dintre cele mai importante case de discuri la nivel mondial (şi a semnat contractul la 15 ani!), a câştigat premii la concursuri importante şi, mai ales, a concertat deja pe cele mai importante scene ale lumii, alături de nume dintre cele mai rezonante ale momentului: Valery Gergiev, Andris Nelsons, Vladimir Spivakov.

Şi nu, nu este un copil împins de la spate de părinţi sau profesori, ci un talent ieşit din comun, a cărui maturitate artistică şi excelenţă tehnică depăşesc cu mult obişnuitul vârstei sale. Pe primul său disc, apărut în 8 iunie 2018, Daniel Lozakovich cântă Bach, iar dacă doar, pur şi simplu, ai asculta interpretările sale pentru cele două concerte pentru vioară şi orchestră de Bach şi Partita a II-a pentru vioară solo, cu siguranţă nu ţi-ar trece prin cap că autorul lor are doar 17 ani! Pentru că Daniel Lozakovich se dovedeşte un foarte profund interpret al muzicii lui Bach – echilibrat, fără excese, cu un ton care are vibraţia potrivită, cu un sunet cald şi foarte personal.

Sigur că Daniel Lozakovich şi-a asumat un risc când a ales să înregistreze Bach pe primul său album: în fond, atâţia şi atâţia alţii au înregistrat Bach înaintea lui, versiuni memorabile, etalon. Însă compozitorul său preferat este Bach şi a dorit ca astfel să-i aducă compozitorului său preferat un omagiu. De fapt, Bach l-a inspirat pe Lozakovich şi să înceapă studiul viorii: avea 6 ani când ascultat pentru prima dată un recital de vioară cu lucrări de Bach şi a fost atât de fascinat, încât le-a spus părinţilor că vrea să devină şi el violonist. Iar părinţii, care nu aveau nicio legătură cu muzica clasică, au fost fericiţi că băiatul lor a găsit şi altă pasiune decât sportul, aşa că l-au trimis la lecţii de vioară. Iar la prima lecţie, profesorul a remarcat talentul extraordinar al băiatului şi i-a încurajat pe copil şi părinţi să continue. Doi ani mai târziu, Daniel susţinea primul concert cu orchestra.

Daniel Lozakovich nu este tipul de artist flamboaiant prin apariţia scenică, pretabil pentru a fi marketat drept un muzician nonconformist, ci dimpotrivă: este un muzician extrem de serios, culegând din tradiţie tot ce are ea mai bun, şi impunând tocmai prin calitatea sa evidentă, care iese în faţă ca un diamant printre pietre false. Recomand cu căldură audiţia acestui disc Bach înregistrat de Lozakovich în compania Orchestrei de Cameră a Radiodifuziunii Bavareze din Munchen – la Radio România Muzical, acest album este propus luni, 18 iunie, de la ora 19.00 sau duminică, 24 iunie, de la ora 14.30, oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2018

Ray Chen şi o epocă de aur

Pentru mine, epoca de aur are conotaţii peiorative, amintindu-mi de ultimii ani ai comunismului în România. Însă au existat şi altfel de epoci de aur: la una dintre ele face referire violonistul Ray Chen pe albumul său “The Golden Age” apărut pe 25 mai 2018 la casa londoneză Decca.

Este o epocă de aur a viorii, în primele decenii ale secolului XX, dominată de nume care au creat adevărate şcoli de interpretare – Kreisler, Heifetz, Auer, Ysaye, Enescu, dar şi de un anumit tip de repertoriu în care transcripţiile aveau un rol important. Este epoca din care ne-au rămas primele înregistrări, iar a putea să asculţi aceste înregistrări creează şi astăzi impresia că aceşti oameni încă sunt vii printre noi.

Mi se pare interesant că un violonist cu profilul lui Ray Chen – adică foarte nonconformist în afara scenei – a ales ca pentru primul său disc la o casă importantă să aducă un omagiu tradiţiei. El însuşi spune că este foarte diferit de violoniştii acestei epoci de aur: cred că era şi firesc, pentru că în mod evident, şi muzica clasică merge înainte odată cu societatea, iar oamenii de astăzi sunt diferiţi în mentalităţi de cei din urmă cu 100 ani. Însă Ray Chen, care a studiat cu profesori care la rândul lor au studiat cu Leopold Auer şi Eugene Ysaye, cunoaşte foarte bine ce este mai bun în această tradiţie a viorii, aşa că, de aceea a ales un repertoriu care să amintească de aceşti oameni care la începutul secolului XX au făcut din vioară o vedetă. Pe acest disc avem, aşadar, miniaturi de Erik Satie, Fritz Kreisler, Manuel Maria Ponce, Debussy şi Gershwin, inclusiv o prelucrare a unei cunoscute piese tradiţionale australiene, un soi de imn neoficial al Australiei – Waltzing Matilda. Piesele sunt interpretate fie în compania pianistului cu care Ray Chen colaborează cel mai des, francezul Julien Quentin (cu care a cântat şi la Bucureşti), fie alături de un ansamblu de cameră, Made in Berlin.

Alături de aceste miniaturi, pe disc figurează şi un celebru concert: nr.1 de Max Bruch, una dintre cele mai înregistrate lucrări ale tuturor timpurilor. Ray Chen a imprimat versiunea acestui concert, în august 2017, alături de Orchestra Filarmonicii din Londra, dirijată de Robert Trevino. Ca şi Lozakovich în cazul lui Bach, şi Ray Chen şi-a asumat un risc cu acest concert de Bruch. Ray Chen este un violonist strălucitor în repertoriul de virtuozitate – şi la Bucureşti, anul trecut, publicul de la Ateneul Român a fost cucerit, realmente, tocmai de interpretarea pieselor cu un grad sporit de dificultate tehnică. Ar fi putut face din Concertul nr.1 de Bruch un spectacol al virtuozităţii – ceea ce ar fi fost previzibil şi, probabil, nu o alegere artistică prea fericită. Ray Chen ocoleşte capcana şi propune pe acest disc o versiune foarte echilibrată a acestui concert, urmărind construcţia sensului muzical şi artistic, în general, punând virtuozitatea în slujba expresivităţii. Rezultatul: un disc cu o poezie aparte, relevant şi pentru generaţia mai tânără, dar şi pentru cei care aleg calitatea şi sobrietatea.

În septembrie 2017, am comentat în direct la Radio România Muzical recitalul lui Ray Chen de la Ateneu şi am simţit energia şi pasiunea pe care le transmite publicului. Aşa că de-abia aştept prezenţele lui viitoare în România: muzica clasică are nevoie de asemenea artişti, care înţeleg foarte bine rolul social media în societatea de astăzi, dar şi care, pe scenă, dovedesc o calitate ieşită din comun. Şi care, în plus, au şi simţul umorului...

Albumul “The Golden Age” semnat de Ray Chen poate fi ascultat oricând pe site-ul proiectului Discurile anului 2018

Ambele albume pot fi ascultate pe platformele de streaming online (de exemplu, pe Spotify).