Deşi ministrul Culturii din acea vreme, dl. Vlad Alexandrescu, a deschis simbolic şirul donatorilor, cu toate îndemnurile la subscripţie publică ce urmâreau trezirea sentimentului naţional al românilor, mizând pe o dorită mobilizare exemplară, la capătul primelor şapte zile se adunaseră doar 27.000 de euro. Ceea ce înseamnă extrem de puţin, prin raportare la faptul că din cei 11 milioane de euro ce ar urma să fie plătiţi pentru ca celebra sculptură, datând din anul 1907, să rămână în proprietatea românilor, mai mult de jumătate, adică 6000, ar trebui să se obţină ca urmare a unei subscripţii publice. Reprezentanţii Ministerului îşi exprimau atunci speranţa că în, viitorul apropiat, va creşte numărul donatorilor şi că acesta va deveni încă şi mai semnificativ de îndată ce va demara campania publicitară şi de imagine în acest sens.

Firesc ar fi fost ca, ţinând cont de cuantumul, orice s-ar spune, colosal al sumei ce trebuie plătită, cuantum apreciabil nu doar pentru România şi cetăţenii ei, campania în mass media să fi demarat cât mai rapid cu putinţă. Cu atât mai mult cu cât, în zilele următoare ştirii menţionate mai sus, afluxul celor ce şi-au aflat cel puţin timp, unde mai pui că trebuiau să mai găsească şi banii necesari spre a face cu rost drumul la banca unde ar fi urmat să fi efectuat donaţia, nu a crescut nicidecum pe seama aşteptărilor, se vede treaba mult prea optimiste ale forurilor diriguitoare la nivel înalt ale culturii româneşti.

Un calcul dat publicităţii în urmă cu vreo două săptămâni ne informa destul de pesimist- s-o recunoaştem- că pentru ca suma de 6 milioane de euro să fie disponibilă în conturi până la data de 30 septembrie 2016 ar fi necesar ca zilnic să fie donaţi nici mai mult, nici mai puţin decât 30.000 de euro zilnic. Misiune imposibilă aş spune, aşa cum cred că ar spune orice gândire pragmatică, făcută şi mai imposibilă încă de lentoare aceluiaşi Minister, dar şi a Guvernului cărora le-a trebuit cam mult prea multă vreme până să aleagă firma în sarcina căreia a căzut realizarea celor necesare demarării  în mass-media a campaniei cu pricina.

În fine, filmuleţele publicitare sunt gata, în ele apar importante personalităţi ale vieţii publice, artistice şi culturale, presa a publicat articole mobilizatoare, mai mult sau mai puţin bine scrise şi simţite, menite să stimuleze orgoliul, mândria naţională, spiritul patriotic, capacităţile de mobilizare ale românilor. Multe amintind de celebrul slogan publicitar Dacă vrei, poţi, de la începutul anilor 90.

Ajung însă oare toate acestea, chiar dacă am presupune că impactul filmuleţelor ar fi pe seama speranţelor puse în ele?  Ajunge oare faptul, emoţionant, desigur, că soţia premierului Dacian Cioloş, altminteri o femeie admirabilă şi mai româncă în simţiri decât mulţi dintre cei ce se bat în piept cu pumnul că s-au născut în România, a cântat în urmă cu ceva vreme în urmă pentru a stimula donaţiile?  Ajunge oare faptul că premierul a decis să îşi doneze întreg salariul aferent lunii aprilie, în scopul nobil al achiziţiei celebrei statui? Fără îndoială că nu.

Normal ar fi fost ca Guvernul şi Ministerul să aibă în vedere şi să fi plănuit deja, în cele mai mici detalii, organizarea unor mega-campanii care să-i stimuleze să doneze pe mulţii români cu adevărat înstăriţi. Pe cei care ar putea să depăşească stadiul contribuţiilor patriotice simbolice. Reprezentanţii organizaţiilor marilor oameni de afaceri, managementul de top al băncilor şi al multinaţionalelor ar  fi trebuit capacitate în acest scop. Firesc ar fi fost, deopotrivă, ca marii decidenţi culturali ai ţării să aibă în vedere acţiuni concrete în comunităţile de români de peste hotare, acolo unde şi oamenii de rând, cu venituri modeste şi medii, dar şi cei ce au reuşit cu adevărat în viaţă au dovedit adesea cu asupra de măsură că nu şi-au uitat rădăcinile. Dimpotrivă.

Mă gândesc, de pildă, că n-ar fi tocmai rău ca doamna Carmen Iohannis, căreia- o ştim prea bine- îi place la nebunie să fie socotită Prima Doamnă, ar putea să urmeze la scară mult mai mare exemplul doamnei Cioloş. Că doamna Iohannis ar putea nu, nu să cânte, ci să fie sufletul organizării şi gazda unor recepţii,-de ce nu chiar exclusiviste?- al căror scop să fie exact obţinerea unor sume cu adevărat consistente pentru cumpărarea Cuminţeniei pământului.

Altminteri, da, cred şi eu că au dreptate cei ce spun că mai înţelept ar fi fost ca Guvernul României să-şi fi asumat întreaga responsabilitate, în primul rând financiară, pentru decizia păstrării sau nu a celebrei sculpturi în patrimoniul naţional. Şi să fi alocat el însuşi întreaga sumă necesară, în cazul în care ar fi apreciat că trebuie să facă asta. Şi că e vorba despre o prioritate naţională. Punând astfel măcar o dată în cui modelul jumătăţilor de măsură şi de măsuri. Normal ar fi fost ca Executivul să nu se fi jucat iar de-a alba-neagra şi să probeze că dispune de ceea ce se cheamă, simplu, deşi ştiu bine că totul cam sună a limbaj de lemn, spirit de răspundere. Cu ajutorul căruia să hotărască dacă da ori ba. Adică dacă socoteşte achiziţionarea sculpturii cu pricina drept o prioritate naţională. Ori crede altceva.

Şi mai sper că acelaşi guvern are, totuşi, pregătit şi un plan B, în cazul în care campaniei subscripţiei publice eşuează.