Cum poţi distruge o idee bună. Azi, măririle de salarii din teatre

Guvernul României, locul magic unde se planifică politici aberante

Mai exact, cum poate un guvern PSD să distrugă o idee de stânga. Una dintre primele iniţiative ale nou-instalatului guvern social-democrat a fost mărirea unor salarii, începând cu 1 februarie – prin Ordonanţa de urgenţă 2/2017. E vorba, întâi, de mărirea cu 50% a salariilor angajaţilor din teatre, opere, filarmonici, iar apoi de mărirea cu 20% a salariilor angajaţilor din administraţia publică locală.

Problema e că, prin gândirea lui otova, să dăm la toată lumea, mult şi dintr-odată, guvernul PSD nu doar că afundă primăriile mici şi consiliile judeţene sărace într-o situaţie financiară vecină cu falimentul, făcând şi din cel mai convins om de stânga un susţinător al discursurilor despre sustenabilitate fiscală şi „investiţiile, unde-s banii de investiţii“, dar, în cazul teatrelor, nu face decât să adâncească inechităţile sociale deja existente.

Să zicem de ce.

Pentru că avem, nu-i aşa?, un guvern de stânga, măririle vizează exclusiv „clasa muncitoare“ (funcţiile de execuţie), nu şi directorii, primarii etc. De ce la teatre, opere şi filarmonici (instituţiile de spectacole şi concerte)? Fiindcă, zice Guvernul în „Expunerea de motive“, artiştii sunt o categorie cu un nivel de salarizare scăzut. Păi, nu aşa e? – ar întreba multă lume. Păi, e ca la Radio Erevan: e adevărat că unii angajaţi din teatre sunt prost plătiţi, dar în primul rând, unii sunt mai prost plătiţi decât alţii.

Sistemul cultural public are o problemă comparativ cu celelalte sectoare bugetare: dacă în sistemul de sănătate ai personal de specialitate cu funcţii clare, indiferent că e la Bucureşti sau în comuna Independenţa (medic, asistentă, laborant etc.), în cultură ai o diversitate năucitoare – conservator, muzeograf, actor, maşinist, maestru de lumini etc. – în funcţie de dacă vorbim de muzee, Arhiva Naţională de Filme, teatre, filarmonici sau Institutul Naţional al Patrimoniului. Ani de zile (sau zeci de ani), fiecare subdomeniu al culturii a ţinut să-şi facă propria lege şi propriul sistem de salarizare, diverşi factori de decizie intervenind cu sporuri distincte pentru unii şi alţii. Aşa se face că, dacă angajaţii din instituţiile de spectacole şi concerte din subordinea Ministerului Culturii (şi Identităţii Naţionale, acum) aveau un spor de importanţă naţională de 25%, nimic nu a împiedicat Primăria Municipiului Bucureşti să dea şi ea 25% pentru importanţa naţională, deşi teatrele din Capitală funcţionează la fel şi au aceeaşi subordonare ca teatrele finanţate local la Râmnicu Vâlcea, unde nu există sporul „naţional“. Şi tot aşa s-a făcut că la Sfântu Gheorghe, angajaţii teatrului de limbă maghiară să aibă un spor de importanţă naţională de 15%, fiindcă teatrul e în limba unei minorităţi naţionale (conform OG 10/2008, altă lege decât cea cu sporul de 25%), în timp ce la teatrul de limbă română din acelaşi oraş nu are nimeni 15% în plus, deşi în realitatea de la Sfântu Gheorghe, această din urmă instituţie e minoritară. A înţeles cineva ceva? Nu? Normal...

E adevărat că unii angajaţi din teatre sunt prost plătiţi, dar în primul rând, unii sunt mai prost plătiţi decât alţii.

Între 2008 (intrarea în vigoare a Normelor metodologice ale „Legii teatrelor“, Ordonanţa 21/2007) şi 2010 (apariţia în viaţa noastră a Legii salarizării unitare – sau, după cum spune un prieten, uimitoare...), salariile în teatre, opere şi filarmonici s-au putut calcula după două sisteme diferite, în funcţie de opţiunea managerului şi de existenţa fondurilor: fie după Legea teatrelor (salarii mult mărite pentru cei care jucau mult şi „făceau performanţă“), fie după regulile din sistemul public în general. (Pentru că doar Ministerul Culturii şi municipiul Sibiu aveau bani, în esenţă, teatrele naţionale, alea cu 25% spor de importanţă, au mers pe Legea teatrelor.) Când a venit Legea salarizării unitare, dublul sistem n-a mai putut fi aplicat, deci s-au echivalat – pe principiul salariului celui mai mare*. Adică salariul celui mai harnic actor de roluri principale dintr-un teatru naţional sau sub autoritate locală/judeţeană care aplica Legea teatrelor a devenit salariul de bază pentru toate teatrele din reţea. Uite-aşa. Iar ideea Legii teatrelor ca oamenii să fie plătiţi în funcţie de activitatea lor s-a dus pe apa sâmbetei (bun, nici formulele de calcul din 2007-2008 nu erau o lumină, de fapt) – chiar şi cei între 10 şi 25% dintre actorii cu contract pe perioadă nedeterminată ai oricărui teatru din ţara asta care nu joacă tot salariu de bază crescut primesc.

Iar pentru că, după cum spuneam, teatrele naţionale au fost cele care au avut, în 2008-2010, bani să plătească salarii foarte mari, nu alea locale sau regionale, teatrele naţionale s-au văzut cu salarii de bază mari, în timp ce celelalte aveau unele semnificativ mai mici. Şi ca bomboana pe colivă să fie completă, majorările aduse de Legea salarizării unitare au putut fi eşalonate în timp de către autorităţile locale în lipsă de finanţe, motiv pentru care angajaţii unui teatru de păpuşi din Târgu-Mureş au salariul semnificativ mai mic decât cei al teatrului de păpuşi din Cluj...

Asta e ceea ce se numeşte o situaţie clară de inechitate: oameni cu educaţie şi responsabilităţi similare, angajaţi în oraşe diferite sau în instituţii cu subordonare diferită, aveau salarii semnificativ diferite. Şi ce face onor partidul la guvernare? Le măreşte cu 50% salariile tuturor! Inclusiv cele ale unor actori din instituţii de rang naţional care ajung, astfel, să aibă salarii semnificativ mai mari nu decât cele ale unui medic primar, dar şi ale unui secretar de stat din ministerul căruia îi e subordonată instituţia unde sunt respectivii angajaţi, deşi, cutez să spun, dincolo de onoarea de a lucra pentru patrie, responsabilităţile unui secretar de stat sunt un pic mai mari şi cu toţii ne-am dori să şi le şi îndeplinească. Adică ce-am făcut? Am reprodus inechităţile cu 50% în plus. Minunat, actorul de la teatrul de păpuşi din provincie o să se apropie, şi el, de 2.000 lei net, în timp ce un actor de teatru naţional poate ajunge la 6.000. Cum ziceam, indiferent de cât şi ce joacă.

Iar pe urmă, mai e o inechitate: cea dintre artiştii angajaţi şi actorii colaboratori, mai ales tineri, pe care se bazează foarte multe instituţii. Niciunei autorităţi locale sau judeţene nu i-a crescut de la o lună la alta bugetul, cum n-a crescut nici al ţării, suficient de mult cât să dea salarii cu 35%, în medie, în plus tuturor angajaţilor. Două primării au anunţat deja că nu au bani să susţină majorările cu 50% la personalul de specialitate şi cu 20% la restul – Sfântu Gheorghe şi Timişoara. Unii or să spună că ambele sunt conduse de membri ai unor partide care au interesul să atace Guvernul Grindeanu. Dar dincolo de declaraţiile de presă, la Sfântu Gheorghe, oraş cu 54.000 de locuitori, într-una din zonele sărace ale României, care are două teatre de repertoriu cu sedii proprii, s-a discutat în mod real despre disponibilizări de personal, tăierea unor sporuri acordate în 2008 sau intrarea tuturor angajaţilor în concediu fără plată. La fel cum s-a întîmplat în alte oraşe din Secuime. În toate instituţiile despre a căror situaţie am discutat cu cei responsabili, măririle de salarii se reflectă în scăderea fondurilor de investiţii şi a celor de producţie. Adică mai puţini bani din care sunt plătiţi artiştii colaboratori – ăia care vor trebui să împartă scena, muncind la fel, cu actorii angajaţi cu salarii crescute cu 50%. Doar la Teatrul Naţional din Bucureşti, actorii colaboratori sunt aproape de două ori mai mulţi decât cei angajaţi. Deci săracii – neangajaţii – vor fi şi mai săraci, cei cu salarii mici tot mici le vor avea, iar cei cu salarii mari le vor avea încă şi mai mari. Iar dezvoltarea teatrelor, inclusiv investiţiile în infrastructură, realizarea de proiecte etc., va fi blocată fiindcă bugetul se va duce aproape exclusiv pe salarii.

Maşinistul-şef (funcţie de conducere) are, începând cu 1 februarie, un salariu mai mic decât al maşinistului neşef.   

Evident, nu peste tot, problema cu măririle de salarii e că sunt greu de susţinut de către primării sau consilii judeţene. În unele locuri, problema e că felul în care au fost aplicate a dus la situaţia în care, în acelaşi teatru, contabila cu studii superioare (personal administrativ) are acum un salariu aproape egal cu cel al garderobierei cu studii medii (personal de specialitate). Sau că maşinistul-şef (funcţie de conducere) are, începând cu 1 februarie, un salariu mai mic decât al maşinistului neşef (funcţie de execuţie), la fel ca în cazul unor şefi ai regizoratului tehnic comparativ cu personalul din subordinea lor directă sau în cel al directorului artistic în comparaţie cu personalul tehnic (studii medii). Sau că directorul de producţie (funcţie de conducere) într-o instituţie de rang naţional (unde nu mai există alte majorări) ajunge să aibă un salariu cu puţin mai mare decât ale unui angajat de la compartimentul de tâmplărie. Şi nu vorbim despre faptul că maşinistul nu merită un salariu decent, ci că responsabilităţi crescute (inclusiv financiare) reclamă o salarizare adecvată.

I s-a spus Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale (MCIN) despre aceste aspecte? Ministerul a primit zeci de adrese, la care nu a răspuns niciodată. Mai mult, nu doar că nu a existat o evaluare a impactului financiar la nivelul autorităţilor locale, dar Ministerul nu pare a fi calculat impactul nici măcar asupra propriului buget, iar un calcul simplu al majorării privind alte titluri bugetare arată că acea creştere de 51% a bugetului MCIN pe 2017 nu e suficientă pentru a acoperi şi respectivele majorări, şi cheltuielile cu salariile crescute semnificativ. De ce PSD nu a mers pe o majorare defalcată de-a lungul unui an, care ar fi permis adaptarea sistemului şi realizarea de reglaje? Sfântul Sisoie ştie. De ce n-a stat să efectueze o reformă reală şi social echitabilă a sistemului de arte performative? La fel.

Ce-o să se întâmple acum? Din două una, ori se prorogă majorarea (căci produce efecte din martie), ori se micşorează şi regândeşte, ori tot sistemul o ia şi mai razna decât era. Culmea PSD-ului e să-i faci pe angajaţi să urască măririle de salarii.

PS: Angajaţilor din aşezămintele culturale (din sate şi comune) li se măreşte salariul cu 20%, pentru că ţin de autorităţile locale. Celor de la Arhiva Naţională de Filme, unde ai o activitate de importanţă naţională şi extrem de specializată, dar salariile sunt 75% salariul minim pe economie, nu li se măreşte nimic, din cauză că ţin de Ministerul Culturii. Halal echitate. 

*„În cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.”