Cum ne intoxicăm singuri. Nu, contribuţiile sociale ale artiştilor nu se reţin la sursă

Să minţim cu talent prin omisiune

De două zile, suntem bombardaţi de „veşti bune“ de la Finanţe: artiştilor şi celorlalte categorii de oameni care lucrează pe drepturi de autor li se oferă din nou şansa de a nu-şi mai bate capul cu transferuri bancare pentru contribuţiile la pensie şi sănătate.

Ministrul Eugen Teodorovici e citat în legătură cu veniturile din drepturile de autor: „Aici am ales ideea stopajului la sursă. Este o abordare care anii trecuţi s-a mai utilizat, este normală şi e bun augur pentru cei care sunt vizaţi“. Toată presa bagă în titlu această veste revoluţionară, actorii se bucură, lumea se relaxează.

Doar că dacă citeşti tot rezumatul modificărilor fiscale adoptate ieri de Guvern printr-o ordonanţă de urgenţă, descoperi definiţia minciunii prin omisiune: după cum ar spune străvechiul radio Erevan, se reţin la sursă contribuţiile, dar numai la unii, care, ce să vezi, sunt mai puţini decât cei cărora nu li se vor reţine la sursă.

Reţinerea la sursă se aplică în doar două situaţii: dacă persoana are contracte de drepturi de autor, într-un an, cu un singur plătitor de venit sau dacă are cel puţin un contract a cărui valoare este egală sau mai mare cu 12 x salariul minim brut pe ţară. În cazul drepturilor de autor, la care se aplică o cotă forfetară de 40%, asta înseamnă o valoare minimă a unui singur contract de 38.000 lei brut. Dacă tu, artist, câştigi 60.000 lei brut din drepturi de autor, dar din şase contracte de 10.000 lei fiecare, nu-ţi reţine nimeni la sursă ni-mic. Nici dacă câştigi 100.000 lei brut din cinci contracte de câte 20.000 lei tot nu ţi se reţine, plăteşti tu singurel cu mâna ta. Ca să nu mai spun dacă eşti la început de carieră şi te agiţi tot anul pentru 38.000 lei brut din contracte de 150-600 lei cu teatre publice.

Câtă lume va „beneficia“, deci, de reţinerea la sursă a contribuţiilor?

Câteva sute de deţinători de contracte de drepturi de autor, o mână de oameni. Cine are contract cu o singură firmă sau instituţie publică tot anul? Păi, în mare, două categorii de cetăţeni: cei care sunt şi angajaţi ai firmei respective şi au clauze de exclusivitate (jurnaliştii de la Antena 3, de exemplu) şi cei care au, în fapt, contracte de muncă mascate sub forma contractelor de drepturi de autor. Cum e cazul unor artişti de la instituţii de operă, operetă, balet, pe care instituţia i-ar angaja, dar nu poate, pentru că posturile sînt blocate, aşa că-i ţine „ca şi cum“ ar fi angajaţi (joacă în majoritatea producţiilor, nu au unde să joace altundeva, au contract pe un an de zile), doar că nu sunt. Iar ITM-ul şi ANAF-ul se fac că nu observă că oamenii ăia nu lucrează în condiţii corecte, fiindcă ştiu prea bine de ce se-ntâmplă asta.

Ar mai fi şi cei care au contracte strict ocazionale, dar „şansa“ ca acel contract ocazional, singurul într-un an, cu o firmă sau instituţie din România, să aibă o valoare atât de mare, de cam 8.300 de euro, este foarte redusă. Căci dacă eşti aşa bun şi valoros, nu ai un singur contract pe an.

Câtă lume are mai multe contracte pe an, din care cel puţin unul mai mare de 38.000 lei brut? Câţiva (vreo 20) regizori de teatru, nu mulţi dezvoltatori de software, regizorii de film (în anul în care fac film, care nu e fiecare an), scenariştii de lungmetraj şi poate câte-un scenograf (în anii în care fac film; dar banii nu sunt plătiţi de fiecare dată integral în acelaşi an calendaristic), poate soliştii de operă, unii care lucrează în televiziune (pe drepturi de autor). Artişti vizuali precum dl Bolborea au contracte de valoare mare în România (că pentru banii din străinătate nu are cine să reţină la sursă) şi poate or mai fi câţiva. Muzicienii neclasici încasează de regulă prin firme, nu „pe persoană fizică“. Sunt câţiva actori care încasează astfel de sume dintr-un singur contract, când prind muuulte zile de filmare, poate în seriale TV, dar asta nu se întâmplă în fiecare an. Şi oricum am aproape certitudinea că contractele aflate la limita sumei de 38.000 lei brut se vor transforma în contracte de 37.999 lei brut, ca să nu se lege plătitorul de venit la cap cu plata suplimentară a contabilului care trebuie să se ocupe de reţinerea la sursă...

Niciun traducător literar nu va avea în viaţa asta un contract de peste 38.000 de lei într-un singur an: la preţul mediu per pagină, majorat anul acesta, ar însemna să traducă o carte de peste 2.300 de pagini în 12 luni şi să fie şi plătit până la finalul anului. Nu ştiu niciun teatru care să plătească vreun actor cu atât într-un singur contract într-un an.

Cam aşa cu reţinerea la sursă: doar la unii, doar uneori. Nu-i aşa că-i simplu să minţi în România?

PS: De ce au simţit nevoia să mintă? Simplu: reţinerea la sursă era ceva ce mulţi artişti îşi doreau. Ea se putea aplica la toate contractele de drepturi de autor dacă, în loc de sumele raportate la un plafon (12 x salariul minim), se aplicau cote - mai mici decât cele aplicate la salarii - pe întreg venitul, adică pe fiecare contract. Contribui în funcţie de cât câştigi. Doar că Ministerul Muncii, draga noastră dnă Olguţa Vasilescu, vrea să fie sigură că primeşte o sumă fixă şi predictibilă la fondul de pensii, nu vrea să se lege la cap cu veniturile variabile ale independenţilor în general. Aşa că Ministerul Muncii a ţinut-o langa cu plafonul. Şi ca să nu se facă de râs că au promis una şi alta, Finanţele au găsit această variantă „inteligentă” de reţinere la sursă, care uneori e, alteori nu e.