- 24 de ani, mai precis.

- V-aţi aflat în zilele Revoluţiei chiar în epicentrul evenimentelor. Povestiţi-ne cum a fost.

- Ştiam că va urma un tămbălău mare.

- Cum aşa? De când şi de la cine?

- De la securistul instituţiei. Când a venit Gorbaciov în vizită, a fost pentru prima oară când am dat perdelele la o parte şi am privit spre curtea interioară. Atunci s-apropiat securistul de mine şi mi-a spus: Să ştiţi că o să cadă tovarăşul!

- Parcă nu prea-mi vine să vă cred.

- Mă credeţi sau nu, s-a întâmplat exact aşa cum vă spun.

- Aveţi de partea dumneavoastră ziua de 22 decembrie. Ce făceaţi atunci?

- Când a început conflictul jos în stradă, am auzit un cor de înjurături la adresa noastră.

- Păi ce aveau oamenii cu arta? De ce vă înjurau?

- Din cauza steagului care flutura pe clădire. Am urcat iute pe acoperiş, ca să-l dăm jos. A venit atunci fotograful muzeului şi mi-a sugerat să lăsăm steagul, dar să-i decupăm stema. Ceea ce am şi făcut, urmăriţi de oamenii din piaţă, care au început să ne aplaude. După care m-a sunat Croitoru, care era secretar cu propagandă la Capitală, şi mi-a cerut să băgăm în depozite lucrurile importante.

I-am spus că deja făcuserăm asta. Simţisem încotro se îndreaptă lucrurile încă din ziua anterioară şi începusem să iau măsuri. Nu căraserăm chiar totul, mai erau destule tablouri de pus la adăpost.

- Şi le-aţi pus?

- Da.

- Cu cine?

- Ce mai rămăsese, cu ajutorul soldaţilor care păzeau palatul. Fuseseră dezarmaţi şi vreo 40 dintre ei au venit să ni se alăture.

- Lucra, îmi închipui, tot personalul muzeului.

- Nici pomeneală. Când a început să se tragă, mai rămăseserăm doar eu şi electricianul Valter Georgescu. Mergeam, de la etaj spre subsol, în şir indian, ca să nu fim împuşcaţi.

- N-aţi avut curiozitatea să vedeţi cine trage?

- Sigur c-am avut-o. Se trăgea de pe taburi. Pe unul dintre el şedea Ion Caramitru, arătând cu mâna unde să ţintească.

- Şi unde ţinteau?

- Spre uşa de la întrare şi spre biroul meu. Ştia bine unde trage.

 -De unde să ştie? Ce treabă avea Caramitru cu biroul dumneavoastră?

- Fusese chiar cu o săptămână în urmă la mine, ca să-i restaurez nişte icoane. I le-am restaurat, fără să-i luăm vreun ban.

- Iertaţi-mi ironia amară, dar poate că folosea prilejul să vă mulţumească!

- Da de unde!

- Ce l-a apucat atunci?  Mi-e greu să cred că un mare actor ca el putea să aibă sentimente de ură faţă de un edificiu atât de important al culturii naţionale!

- Sigur că nu. Pesemne că l-a luat valul, crezând că joacă într-un film!

- N-aţi încercat să-i transmiteţi, cumva, că sunteţi doar dumneavoastră şi electricianul înăuntru?

- Noi şi „teroriştii” Rembrandt şi El Greco. I-am transmis, da, dar tot nu s-a oprit tirul.

- V-a fost frică?

- Mi-a fost, dar nu c-o să fiu împuşcat, fiindcă eram protejat de zidul din colţul clădiririi, ci de prăpădul pe care-l putea produce un mare incendiu. Începuse să se tragă cu trasoare, care erau un fel de bulgări de foc, iar noi aveam în holul principal un covor ce se aprinse deja. Ne-am târât pe burtă până acolo şi l-am strâns.

- N-a ars chiar nimic?

- Ba da. Laboratorul de restaurare şi nişte lucrări, nu însă dintre cele de mare valoare. A, da, şi câteva fişiere de la grafică.

- Dar lucrările de mare valoare? Au fost vreo clipă în pericol?

- Rembrand se afla în depozit. Tot aşa, Pieter Brugel, doi din cei trei EL Greco, şi toţi marii noştri pictori.

- Un El Greco a rămas sub gloanţe?

- Era prea mare, n-am putut să-l cărăm, dar se afla, dacă pot spune aşa, într-o zonă ferită.

- După câte zile aţi ajuns acasă?

- După trei zile şi trei nopţi de nesomn. Când m-am întors, am făcut inventarul victimelor. Erau doar câteva tablouri împuşcate, nu foarte însemnate, însă. Victime mai multe erau să facă hoţii care au dat iama în noaptea dintre 23 şi 24 decembrie, încercând să înhaţe cam tot ce le cădea în mână. Noroc cu un revoluţionar, de profesie inginer, mult mai curajos decât mine, care i-a pus pe fugă, ameninţându-i că îi împuşcă.

- Dacă n-ar fi fugit, ar fi făcut-o?

- Nu, pentru că n-avea nicio armă omul!

- Cu Ion Caramitru nu v-aţi mai întâlnit după aceea?

- Ne-am întâlnit, doi ani mai târziu, la o recepţie la Ambasada Canadei.

- Şi nu l-aţi întrebat nimic?

- Ba l-am întrebat. Mi-a răspuns că emisarii lui îl informaseră că sunt terorişti înăuntru şi că d-asta s-a tras.

- Bine că toate astea ţin de trecut. Ca să încheiem cu prezentul, cu ce vă ocupaţi acum, domnule Cebuc?

- Coordonez, împreună cu fiica mea, Ruxandra, şi soţul său, Sorin Papa, Enciclopedia Artiştilor Români Contemporani, începută cu Negoiţă Lăptoiu şi Vasile Florea şi ajunsă acum în pragul volumului VIII. Cu îngăduinţa Celui de Sus sper s-o pot duce până la capăt.