Filmul va fi prezentat sâmbătă într-o secţiune competitivă a Festivalului de Film de la Berlin (intrând de vineri şi pe marile ecrane româneşti), prezent în metropola germană alături de un alt film nou-nouţ al cineastului, lungmetrajul documentar „Ieşirea trenurilor din gară“ (ambele fiind proiectate în secţiunea competitivă Forum), film prin care Jude-şi continuă analiza pogromurilor antievreieşti executate de români în anii ’40 şi a „anomiei“ care ne-a caracterizat în acea perioadă.

Revenind la „Tipografic Majuscul“, scenariul acestuia, după cum se ştie probabil, este scris de regizor împreună cu Gianina Cărbunariu, inspirat fiind de spectacolul de teatru documentar al acesteia cu acelaşi titlu, montat acum mai mulţi ani la Teatrul Odeon (mai multe despre acest spectacol care i-a atras atenţia lui Radu Jude, aici, într-o cronică scrisă în anul 2014). La rândul său, acest spectacol „dramatiza“ – păstrând, de fapt, textele ca atare, doar „montându-le“ după reguli şi în scopuri dramturgice – dosarul de securitate al elevului botoşenean Mugur I. Călinescu (sunt, de fapt, două dosare: „Panoul“ şi „Elevul“), cel care, la începutul anilor ’80 („early eighties“), „şi-a permis“ să scrie pe zidurile şi panourile oraşului, cu litere de tip „tipografic majuscul“, lozinci şi texte anti-Ceauşescu şi pro-sindicatul polonez Solidaritatea. Este un demers narativ pe care Jude îl îmbrăţişează la rândul lui.

Pe drumul lui Ujică

I s-a reproşat mult regizorului român că se ocupă numai de analiza fascismului românesc (prin filme ca „Inimi cicatrizate“, „Ţara moartă“, „Barbarii“, chiar şi proto-fascism, prin „Aferim!“), neglijând să vorbească despre celălalt versant al totalitarismului, comunismul (care-a durat cam 45 de ani), şi iată că Jude se apleacă acum şi asupra comunismului românesc, mai exact „comunismul târziu“ („late communism“) al anilor ’80 (şi reverberaţiile lui până în ziua de astăzi). O face însă (aşa cum era de aşteptat) într-un mod cu totul neconvenţional, care nu va fi deloc pe placul anticomuniştilor „puri şi duri“, cei care-ar fi preferat un discurs mai degrabă vindicativ, sau eventual „presărat“ cu accente spirituale, religioase (care chiar nu sunt deloc „specialitatea“ lui Jude!), de tipul filmelor lui N. Mărgineanu. Başca că filmul, cred, îşi va găsi cu greu publicul, neadresându-se, în nici un caz, publicului larg şi fiind prea îndrăzneţ formal pentru destul de retardata societate culturală românească.

Mai mult decât analiza propriu-zisă a totalitarismului de tip comunist românesc (acel „cum a fost posibil?“ survine mai degrabă ca un efect în mintea spectatorului, după cum vom vedea), Jude este preocupat de continuarea căutărilor sale formaliste din ultima vreme (am zis „formalism“, şi asta înseamnă mai mult decât formal). După cum spunea la Q&A-ul de după proiecţia pentru presă, este interesat, pe urmele unor Eisenstein sau Walter Benjamin, dacă alăturarea unor imagini de arhivă pre-existente, aparent fără legătură între ele, poate crea un sens nou, inexistent până atunci, o „poveste“. Cel pe care Jude îl urmează însă aici şi căruia îi datorează (nu l-a menţionat în conferinţă, dar genericul final îi adresează „mulţumiri“) este regizorul româno-german Andrei Ujică, autor exclusiv al unor astfel de filme „de montaj“, precum „2 Pasolini“ sau „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“.

Mugur, „file de dosar“

„Tipografic Majuscul“ filmul se desfăşoară, alternativ, pe două secţiuni. Prima este cea a „filelor“ din dosarul lui Mugur, „recitate“ pe un ton artificial, neutru, inexpresiv – pentru a sugera impersonalitatea acestor declaraţii din dosar – de către actorii care-i interpretează pe cei implicaţi (atât familia şi colegii lui Mugur, cât şi ofiţerii şi agenţii de Securitate care l-au anchetat şi urmărit pe tânăr), într-un decor abstract şi minimalist, simbolic de fapt, aparţinând scenografei de teatru Irina Moscu (imaginea este semnată de colaboratorul său constant, Marius Panduru). Ne reîntâlnim aici cu câţiva dintre „actorii-fetiş“ ai lui Jude, pe care-i cunoaştem din celelalte filme ale sale: Ioana Iacob şi Şerban Pavlu („cuplul“, dacă i se poate spune aşa, din „Barbari“), în rolurile mamei şi tatălui lui Mugur, tânăra Ilinca Hărnuţ („Inimi cicatrizate“), dar îl admirăm şi pe „descoperirea“ lui Jude pentru acest film, în rolul lui Mugur Călinescu, tânărul actor Şerban Lazarovici (la rândul său, originar din Botoşani!).



Cea de-a doua secţiune – şi aici Jude surprinde şi excelează –, ale cărei „calupuri“ alternează cu prima, este constituită din secvenţe de propagandă comunistă, dar şi din emisiuni TV despre „viaţa cotidiană“ (deşi putem considera totul ca fiind o propagandă foarte subtilă, pentru crearea şi menţinerea, cu alimente/combustibil ideologic/e, a „omului nou“), selectate de cineast din arhiva TVR (pentru anii 1981-1982 şi 1985, în care se desfăşoară „acţiunea“), care este principalul coproducător al filmului (aşa cum Ujică şi Dana Bunescu procedaseră, pentru „Autobiografie...“, cu secvenţele inedite filmate de cameramanii personali ai lui Ceauşescu). Jude spune că a preferat să nu se oprească asupra momentelor importante, de „istorie mare“, ci să aleagă imagini puţin cunoscute, găsite întâmplător (efect al hazardului, la scotocirea prin arhive), nemaivăzute până acum (capete de casetă beta, filmări nemontate şi nedifuzate etc.), care dau seama însă despre „viaţa cotidiană“ în comunism, despre „istoria mică“, dar de multe ori mai relevantă (oarecum, nu altfel însă procedase şi Ujică, pentru „Autobiografia...“ sa).

„O lume dispărută“

Rezultă astfel un extraordinar „documentar de montaj“, similar demersului executat deja de regizor (cu imagini, foto atunci, pre-existente) în „Ţara moartă“ (dar fără comentariul aferent de-acolo, de data asta secvenţele filmate acum 40 de ani „vorbesc“ de la sine). Nu putem să nu remarcăm că Jude continuă aici, într-un fel, analiza sa a „fascismului românesc“, din moment ce „extremele se ating“, iar multe dintre secvenţele de pură propagandă naţional-comunistă şi ceauşistă amintesc de discursurile ideologice carliste şi legionare/antonesciene (cele pe ideea „Ein Mann und sein Volk“). Derularea, însă, a bucăţilor din emisiunile de „viaţă cotidiană“, ale celor filmate „la firul ierbii“ (şi sunt multe: emisiuni de tip „Reflector“, „Observator“ sau „Un zâmbet pe 16 mm“, secvenţe de divertisment de genul „Întâlnire cu satira şi umorul“, muzică de operă sau populară, Marin Sorescu recitând o poezie ineptă etc.), creează însă un efect halucinant, reamintindu-ne din senin (celor care am prins acele vremuri) „cum am trăit“ sau provocându-le un şoc cultural celor mai tineri.

Şerban Lazarovici, în rolul lui Mugur Călinescu, „descoperirea actoricească a acestui film

Este „o lume dispărută“, readusă brusc de Jude şi colaboratorii săi sub ochii noştri, de parcă acum ar fi dezgropat-o sau ar fi readus la suprafaţă un continent „imaginar“ scufundat: o lume absurdă, ridicolă, sordid-derizorie, halucinantă, dar în acelaşi timp încă resimţindu-se de la un efort utopic uriaş şi încă mândră de ideologia sa „beton“, care controla fiecare aspect al existenţei cetăţeanului (mai rău decât o biserică creştină pe vremuri; nu degeaba s-a spus că comunismul a fost un creştinism inversat sau satanism) şi „punea în centru“ triada (Sfânta Treime, îmi venea să scriu) Lider Suprem-Partid-Popor. Efectul este halucinant, cum spuneam, de zile mari, şi pentru asta merită văzut în primul rând noul film al lui Radu Jude, chiar dacă unora li se poate părea că trenează din punct de vedere narativ (şi, dacă-mi amintesc bine, se îndepărtează destul de mult de sensurile spectacolului Gianinei C., dar nu contează, e alt tip de produs cultural).

Sala râde deseori, la multe secvenţe, neputându-se abţine, dar „nu-i râsul ei“, şi în nici un caz nu vorbim de „ne despărţim de trecut râzând“, ca la Marx. Apare, încet-încet, întrebarea pe care-o puneam în titlu: „Cum a fost posibil?“. Cum a fost posibil comunismul? Cum am putut trăi aşa? Este întrebarea pe care noi ne-o punem nouă înşine, iar copiii/tinerii o adresează părinţilor şi bunicilor lor.

(Articol apărut iniţial, într-o formă adaptată, pe blogul glossy-cultural anamariaonisei.ro)

Citeşte şi:

Strigăt pentru libertate – un teatru documentar semnat de Gianina Cărbunariu

Odă Bucureştiului dispărut şi post-apocaliptic. Nostalgia 2.0: Bucureştiul vechi şi cinematografele „de cartier“

Despre „lumea dispărută“ a comunismului românesc

România la Berlinală| Cronică la filmul Tipografic majuscul: Cum a fost posibil comunismul?

De ce suntem fundamental răi. „Cine a ucis va mai ucide“

Şi românii au ucis, nu-i aşa? VIDEO

„Mi se pare dezgustător că legionarii sau mareşalul Antonescu sunt încă văzuţi ca nişte patrioţi“ – interviu şi cronică despre filmul lui Radu Jude „Inimi cicatrizate“

„E ţiganii oameni?“ – cronica la filmul lui Radu Jude „Aferim!“

„Tipografic Majuscul“ la Teatrul Odeon FOTO Octavian Tibar

„Ieşirea trenurilor din gară“, regia Radu Jude