Din aceleaşi motive, instituţia a trebuit să renunţe la colaboratorii care făceau parte din corul şi corpul de balet al Operei. Tot recent, la Cluj-Napoca, Mihai Măniuţiu, directorul Teatrului Naţional şi Tompa Gabor, directorul Teatrului Maghiar s-au plâns şi ei de diminuările bugetelor de producţie cu 70 la sută în acest an. 

Aspectele prezentate reflectă, de altfel, o situaţie generalizată la nivelul întregii ţări şi a întregului sistem economico-social. 

Politica actualei guvernări a avut în vedere imediat după câştigarea alegerilor din 2016 măsuri care să garanteze acelaşi succes şi la alegerile următoare, cele din douăzeci-douăzeci, cum ar fi zis o „prezidenţiabilă”. Reducerea sau anularea unor taxe şi creşterea salariilor au fost câteva dintre ele. Evident, acest lucru părea că se va reflecta pozitiv în bugetele alegătorilor dar aproape imediat au fost înregistrate efectele contrare, negative. În primul rând, contribuţiile sociale au trecut în sarcina angajaţilor şi în acest fel banii rămaşi nu au mai fost atât de mulţi. Apoi, lumea a constatat că marile proiecte de infrastructură, cum ar fi autostrăzile sau spitalele, nu se mai fac din lipsa banilor, care fie nu se mai colectează la buget, fie au mers către salarii. Ecuaţia a fost una elementară: dacă scad veniturile la buget prin reducerea taxelor şi cresc costurile cu personalul în instituţiile publice nu mai ai ce pune la investiţii. Consecinţa logicii şchioape a guvernanţilor a fost că cetăţenii au avut ceva mai mulţi bani în portofel dar calitatea vieţii lor a fost afectată, spre exemplu, de lipsa unor servicii medicale la standardele actuale sau de chinul de a străbate distanţe scurte, cum ar fi Bucureşti-Sinaia, într-un timp ce pare infinit.

La aceeaşi conferinţă de presă a directorilor teatrelor clujene aceştia au menţionat că salariile personalului au crescut de două până la trei ori. Evident, în raport cu nevoile unui trai decent, lucrul acesta a fost necesar. Dacă însă s-a făcut cu sacrificarea banilor pentru producţiile noi, ne putem întreba care mai este sensul unei instituţii de spectacol atât pentru public cât şi pentru actorii angajaţi. Pentru că meseria celor din urmă presupune creativitate, performanţă şi o implicare ce nu au de-a face cu munca repetitivă, de rutină, de genul celei satirizate de Chaplin în filmul „Timpuri noi”. Ori îngheţarea producţiilor noi poate conduce la apatia şi demotivarea celor în cauză şi la o ofertă precară pentru publicul căruia, în fond, producţia artistică îi este destinată. Aceasta înseamnă şi scăderea încasărilor din biletele de intrare iar întreaga „montare” cu creşterea salariilor care nu se reflectă în creşterea performanţelor instituţionale demonstrează caracterul ei populist, demagogic şi cu o singură ţintă, cea electorală.

De altfel, creşterile bugetare anunţate în prima parte a anului de ministrul Breaz al culturii au legătură doar cu creşterea salariilor personalului din instituţiile subordonate şi nu cu fonduri pentru dezvoltare şi investiţii. Chiar dacă această creştere a fost folosită ca argument al victoriei „Palatului Victoria” în constituirea bugetului pe anul acesta, ponderea ansamblului resurselor financiare alocate Ministerului Culturii raportată la PIB a rămas, cum a fost mereu, un indicator care începe cu zero, virgulă...

Acest zero indică gradul de interes pentru cultură şi, de ce nu, de cultură al guvernanţilor noştri din totdeauna. Pentru că subfinanţarea culturii nu este doar o problemă a actualei guvernări. Aceasta are legătură cu ansamblul politicilor guvernamentale din ultimii 30 de ani în care cultura a fost văzută mai degrabă ca un briz-briz decorativ decât ca o sursă de formare a bunului cetăţean, aşa cum se întâmplă în Europa.

Desigur, într-un sistem unde „darul” ţine loc de contract, „bunul cetăţean” este un moft şi în acelaşi timp un pericol. Educat în spiritul unei conştiinţe a responsabilităţii şi eticii, a unui civism modern, acesta poate fi veriga care să rupă lanţul corupţiei, devenită endemică.