„Cultura nu e un moft, ci o necesitate care va defini viitorul societăţii.” Interviu cu dirijorul Cristian Măcelaru

Credit: Sorin Popa

Cristian Măcelaru este dirijorul român cu cea mai spectaculoasă ascensiune profesională din ultimii ani. Distins în anul 2014 cu Premiul Solti pentru Dirijat şi Premiul Solti pentru tineri dirijori în 2012, şi-a început cariera în Statele Unite ale Americii, iar din 2018 colaborează cu cele mai importante orchestre europene.

Cleopatra David: Sunteti român format în America, după mai mulţi ani ca dirijor al Orchestrei din Philadelphia, acum sunteţi Dirijor principal al WDR (Orchestra Radio din Köln) şi director desemnat al Orchestre National de France. Mutarea dintr-o ţară în alta înseamnă contactul cu mentalităţi diferite, sisteme fiscale diferite şi poate moduri diferite de a face muzică. Cum vă adaptaţi la aceste sisteme? Unde este „acasă” şi care dintre ţări/sisteme este cel mai sănătos pentru muzica profesionistă?

Cristian Măcelaru: E adevărat, am trăit o mare parte de timp în America, iar acum, reîntorcându-mă în Europa, la început a fost o schimbare mare. Dar, încetul cu încetul, ne obişnuim cu viaţa de zi cu zi. Iar ideea de a mă simţi acasă e cea mai aproape de momentul în care sunt pe scenă, înconjurat de muzică. Poate că acest lucru se datorează faptului că toată copilăria mea am crescut într-o familie mare, înconjurat non-stop de muzică, iar momentul în care sunt pe scenă mă readuce înapoi în timp, în vremea copilăriei mele.

C.D.: Criza Covid a lovit lumea culturală. Cum se adaptează Cristian Măcelaru la această situaţie? Ce vă lipseşte cel mai mult în aceste zile?

C. M.: Am petrecut ultimele 12 săptămâni încercând din toate puterile mele să contribui  comunităţii globale a artiştilor, iar deoarece multe detalii care au de-a face cu reîntoarcerea artiştilor pe scenă se desfăşoară nevăzute de public, am depus eforturi mari “din culise“ pentru a asigura o revenire plină de un conţinut artistic matur şi satisfăcător, atât pentru public, cât şi pentru muzicieni. Fiecare program a trebuit reimaginat, recalibrat, iar informaţiile pe care le primim zilnic de la autorităţi ne ajută să definim modul în care vom reveni în totalitate. Unii paşi sunt mici, alţii mai mari, dar toţi sunt necesari pentru a redeschide lumea muzicii, pentru a-l revizita pe Beethoven şi Mozart, aşa cum e cel mai frumos să-i ascultăm.

C.D.: Multe instituţii de cultură încearcă noi moduri de a ajunge la public pentru a-i oferi acestuia hrana spirituală fie şi online. Găsiţi eficient acest mod de comunicare? Credeţi că viitorul muzicii va fi mai mult în zona digitală decât în cea live şi colectivă?

C. M.: Cred că fiecare experiment on-line ne ajută să redefinim spaţiul spiritual necesar pentru a crea o artă de calitate superioară. Dar nimic nu va substitui acea experienţă vie, de a trăi momente unice, de neuitat, împreună cu orchestra de pe scenă, cu ceilalţi membri ai publicului, cu artişti diferiţi care ne inspiră. Această experienţă rămâne conceptul la care se referea Enescu când spunea că, în artă, nimic nu e al tău decât în momentul în care l-ai  dăruit altcuiva.

C.D. Filarmonica „George Enescu » transmite online concertul pe care l-aţi avut în luna noiembrie la Ateneu cu programul Alessandrescu-Chausson- Rahmaninov. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest program şi cum vă simţiţi la pupitrul acestei orchestre?

C.M.: Filarmonica “George Enescu” m-a primit cu braţele deschise din primul moment în care am colaborat şi fiecare secundă pe care am petrecut-o pe scenă împreună cu membrii orchestrei mi-a rămas în memorie. Această conexiune care s-a dezvoltat între mine şi artiştii Filarmonicii sper să continue când această situaţie se va termina. Concertul care se retransmite e o memorie frumoasă a unei colaborări importante în viaţa mea ca artist.

  Îmi doresc să văd în România un sprijin direct pentru un sistem de învăţământ demn de Enescu.

C.D.: Sunteţi directorul Cabrillo Festival of Contemporary Music. În România, după o perioadă de succes, muzica nouă a intrat pentru mai mulţi ani într-un con de umbră. În ultima vreme, însă, graţie unor antreprenori şi noului tip de marketing, această artă îşi reintră în drepturi. Care sunt provocările pentru muzicieni şi care este locul muzicii noi în lumea culturală din SUA?

C.M.: Muzica contemporană a avut întotdeauna un loc important în creşterea mea ca artist. Eu mă uit mai puţin la clasificarea de muzică veche sau nouă şi sunt fascinat de experienţele pe care fiecare compozitor le aduce la lumină. Fiecare voce individuală e o posibilitate nouă de a înţelege mai mult, de a cunoaşte o experienţă umană nouă. În SUA, muzica contemporană se manifestă mai mult într-un context socio-politic şi încearcă să contribuie la dezvoltarea societăţii mai largi. E o muzică mai accesibilă deoarece se pune un focus mai mare pe mesajul, pe esenţa care a inspirat crearea lucrării muzicale şi mai puţin pe nevoia unei avangarde muzicale. În general, publicul răspunde cu entuziasm în momentul în care se regăseşte în mesajul piesei.

C.D.: Aţi realizat câteva turnee cu o orchestră de proiect românească numită Orchestra Naţională Română. De asemenea, aţi lucrat cu Filarmonica din Bucureşti şi cu Orchestra Radio. Puteţi face o scurtă „radiografie” a sistemului cultural din România şi, prin prisma experienţei pe care o aveţi, aţi putea indica direcţiile ce ar putea fi urmate pentru ca muzica profesionistă să-şi îndeplinească menirea?

C.M.: Am insistat să colaborez cu diverse orchestre din România pentru a putea sprijini cât mai multe instituţii care promovează cultura, dar şi pentru a colabora cu cât mai mulţi artişti români. Eu îmi doresc să văd în România un accent mai mare pus pe educaţie, un sprijin mai direct pentru un sistem de învăţământ demn de un Enescu, care a dat prioritate educaţiei tinerilor, înţelegând rolul enorm pe care cultura îl are în dezvoltarea intelectuală individuală, ea în sine având o influenţă directă asupra dezvoltării societăţii în totalitate. Muzica va rămâne modul cel mai clar şi direct prin care noi oamenii ne identificăm cu trecutul nostru, continuând acea căutare spre esenţa sentimentelor noastre, cum au făcut  Bach, Beethoven, Mozart dar şi Enescu. Cultura nu e un moft, ci o necesitate care va defini viitorul societăţii pe care o lăsăm copiilor noştri.