Profesor de istoria artei moderne şi contemporane la Universitatea din Fribourg şi autor al mai multor cărţi care au arta ca subiect, o parte traduse şi în limba română, Victor Ieronim Stoichiţă a captat interesul unei audienţe pentru care liniştea şi nemişcarea în care l-au urmărit pentru aproape două ore poate reprezenta o justă măsură a succesului.

Discursul susţinut a fost articulat pe o structură a afinităţilor sale culturale şi a focalizării pe diferite teme de cercetare care au servit ca bază o lucrărilor pe care le-a elaborat de-a lungul timpului.

Dar înainte de orice, el a ţinut să precizeze profilul profesiei de istoric de artă pe care a caracterizat-o ca fiind oarecum vetustă în raport cu gusturile contemporane.

Imaginea personajului cu picioarele pe pământ şi capul în nori, creionat de domnul Stoichiţă ca fiind expresia vizuală a profesiei pe care o face de o viaţă era contrazisă chiar de cel de la microfon. E adevărat că statura sa este una înaltă iar podoaba capilară intactă şi bogată, aminteşte mai ales atunci cînd mişcările capului îi imprimă o dinamică unduitoare, de imaginea unor nori argintii. Dar nici pe departe expresia ce indică zăpăceala, ruperea de realitate nu se potriveşte conferenţiarului de ieri, de la Ateneu.

Dimpotrivă, cel care i-a fost discipol la München profesorului Hans Belting, autorul cărţii cu semnificativul titlu Sfîrşitul istoriei artei?, are o luciditate care provine din ampla sa formaţie ştiinţifică şi culturală, încununată de un doctorat la Roma şi altul la Paris.

Seria de imagini cu care şi-a ilustrat discursul a fost inaugurată de reproducerea unui tablou de Rembrandt care înfăţişează un pictor în atelierul său. Din fundal, personajul pictor priveşte de la cîţiva paşi o pînză mare, plasată în prim plan, pe un şevalet. Spre noi este întoarsă cu spatele şi doar pictorul poate şti ce reprezintă. O cheie de lectură semnificativă ar putea-o reprezenta uşa masivă, închisă cu două zăvoare, lîngă care pînza este aşezată. Evident, arta nu este un teritoriu facil, iar atitudinea pictorului este mai degrabă una dezarmată de dificultatea întreprinderii decît una a repausului şi contemplării.

Deşi a părăsit România în anul 1982 Victor Ieronim Stoichiţă vorbeşte o limbă română mai bogată şi mai curată decît vorbesc multe dintre persoanele publice autohtone. I-am admirat precizia nuanţelor, lipsa recursului la clişee verbale şi refuzul de a fi previzibil. Plasarea sa în culturile occidentale de mare anvergură cum sînt cele franceză, spaniolă sau germană şi-a pus amprenta şi în privinţa unei conduite intelectuale pe măsură.

Finalul conferinţei, care a debutat cu proiectarea unui tablou clasic, a fost ilustrat de lucrarea video a unei artiste contemporane, Pipilotti Rist, semnificativă din mai multe perspective.

Una este legată de poziţia artei în societate. Dacă locul tabloului pictat, convenţional, este pe pereţii unui interior, arta contemporană iese în lume în cele mai insolite ipostaze.

Lucrarea aleasă pentru a ilustra concluziile conferinţei a fost surprinsă pe un mare ecran, montat la înălţime în Times Square din New York.

Aici, avem de a face cu o imagine în mişcare ce reprezintă faţa artistei deformată de contactul cu sticla ecranului, din care parcă încearcă să iasă. Aceasta sugerează că imaginea este încă captivă în cadrul rectangular al tabloului şi faptul că artistul este încă prizonier al acestei convenţii a cadrului, din care ieşirea pare imposibilă. Totuşi, aşa cum am văzut în imaginile înregistrate cu telefonul mobil chiar de domnul Stoichiţă, artista priveşte lumea de la înălţimea zgîrie-norilor, din înalt cum s-ar zice, şi locul artei pare privilegiat, deşi, imaginile sînt întrerupte periodic de banale reclame comerciale, ce pot semnifica şi cuprinderea artei în economia de schimb generalizat a lumii de azi.

Încheind conferinţa cu o privire spre cer, domnul Stoichiţă a vrut parcă să ne reamintească că arta, chiar dacă nu ne mîntuie, ne face să înţelegem lumea mai bine iar rolul istoricului de artă, ca mediator în acest proces, rămîne încă esenţial.

(Text difuzat la Radio România Cluj în data de 26 februarie 2018)