Cu 400 de ani în urmă

Dispăreau în urmă cu patru secole, se pare că la interval de doar câteva zile, întâi scriitorul spaniol Miguel de Cervantes, apoi poetul şi dramaturgul britanic William Shakespeare. Iată că uneori timpul îndeasă în aceeaşi secvenţă daruri incalculabile, lăsând alte vremuri mult mai pustii, deşi le dă cadou internetul, călătoriile peste viteza sunetului sau altfel de iluzii mai ieftine, în altfel de lumi virtuale, inclusiv iluzia nemuririi.

Chiar şi cei care nu mai citesc vor fi aflat că în răstimpul acestor patru secole atât spanioli, cât şi britanicii au ajuns să vadă în cei doi mai mult decât nişte autori geniali de ficţiune literară. Pentru fiecare popor în parte, ei reprezintă simbolul şi chitesenţa identităţii naţionale. S-a ajuns la acest conses tacit nu fiindcă figura tristului cavaler, însoţit de esopicul său scutier, călăreşte în bronz chiar în centrul Madidului. Nici fiindcă manualele  îndeamnă toate generaţiile să-i citească, că băncile, agenţiile de publicitate, de turism, librăriile, teatrele, casele de filme sau alte oficine naţionale şi internaţionale exploatează figura lor postumă.

De fiecare dată, s-a stabilit o simbioză secretă, în fiecare generaţie, cu opera profundă şi inepuizabilă a acestora. Aşa se face că fiecare spaniol se regăseşte, fără să poată să îţi explice cum şi de ce, în figura ambiguă a celui care învinge prin imaginaţie, chiar dacă i se poate întâmpla să fie năpădit de privaţiuni sau de ridicolul social. Tot aşa se face că britanicul se identifică cu personajele marelui Will, în secret, chiar dacă nu va recurge  la crimă din gelozie şi nici nu va juca teatrul nebuniei adevărat/false în teatrul neteatral al limitelor sale. Deja simultaneitatea acestor două destine în timpul vieţii lor, pe fundalul rivalităţii dintre cele două puteri maritime,  era o potriveală a hazardului care răscumpăra câteva grave păcate de mediocritate ale istoriei evenimenţiale.

Se pare că Shakespeare l-a citit pe Cervantes (posibil scenariu de film, de roman postmodern, de nuvelă poliţistă etc  - şi nici nu ştiu dacă cineva nu a preluat deja subiectul!). Nu ştim, însă, cum se vor fi potrivit lucurile, ce bizară conjunctură astrală a făcut să apară simultan două prototipuri esenţiale ale omului modern, nedepăşite, de atunci, în cunoaşterea de noi înşine: Don Quijote şi Hamlet. Raporturile noastre inexplicite cu fiinţa noastră interioară ne aduc deseori în preajma acestora. Ne luptăm cu morile de vânt ştiind că reprezentarea victoriei este deja o victorie individuală care instituie lumea noastră, indiferent dacă suntem învinşi pe terenul realităţii. Punem în scenă variante ale teatralităţii noastre fiindcă teatrul din acest teatru ne face viaţa posibilă, chiar dacă o ştim finită. Iar aceste soluţii nu sunt variante ce ne protejează sau ne ascund realitatea; ele sunt singurele noastre secvenţele de infinit accesibile.

E drept că vremea noastră se complace cu cea mai plată narativitate, din ceea ce este epic în istorie. Dar chiar şi aşa, e suficient să te gândeşti o secundă de ce lancea hidalgului ataca paleţii morii de vânt, pentru ca povestea din spatele poveştii să înceapă să îţi vorbească altcumva. Cervantes si Shakespeare sunt din rasa acelor puţini maeştri care le pot ajuta şi pe generaţiile cele mai leneşe să se falimiarizeze cu gândirea simbolică. Să aibă acces la autoreflexivitate. Să-şi mobileze viitorul. Sau să păşească pe resemnate covoare spre ireversibilitate. De la ei poţi învăţa că o suită de intâmplări, chiar dintre cele mai palpitante, se varsă fără să lase urmă în nisipurile uitării dacă se constituie ca o simplă poveste, ca un banal enunţ gramatical. Nimic din ceea ce ni se intâmplă nu are însemnătate dacă nu atinge planul secund al simbolurilor ce orientează viaţa noastră. Da, Dulcineea bătrânului cavaler e o biată fată din popor, care nici nu ştie că străluceşte în castelul din imaginaţia acestui devorat cititor de cărţi! Dar dacă şi ea ajunge să citească, adică să intre în comunitatea de imaginaţie a înaintaşilor şi a contemporanilor ei, nici ea nu va mai putea să trăiască fără să viseze un cavaler rătăcitor. E foarte uşor să transpunem ecuaţia în datele vieţii nostre de astăzi. Internetul, dacă vreţi, are ceva quijotesc, doar că interpretat de Sancho Panza.

În Spania, unde mă aflu, s-ar zice că oficialii au fost luaţi cam pe nepregătire de măreaţa aniversare. Unii s-ar fi aşteptat ca premierul Rajoy să ţină măcar un discurs ocazional, dacă nu unul ceva mai elaborat, cum i-a reuşit  omologului său britanic, care a dizertat cu reală măiestrie despre Shakespeare chiar în Camera Comunelor. Dar pe Cervantes îl serbează în ample ceremonii numeroase state hispano-americane, ca şi cum el ar aparţie mai mult acestei minunate limbi comune decât Spaniei. Iar cel mai recent laureat al premiului Cervantes este un mexican, importantul romancier Fernando del Paso, care a profitat de ceremonia ce se desfăşura la Alcalá de Henares ca să denunţe guvernarea „totalitară” din propria lui ţară. Cât despre amploarea comemorărilor, s-ar zice că destinul păstrează deja vechile nuanţe: Cervantes a murit bătrân şi sărac, deşi fusese la un moment dat culegător de impozite, într-o cameră închiriată, cu mâna stângă practic paralizată, dar cu dreapta ţinând pana până în ultima clipă. Shakespeare, extrem de productiv, intreprinzător, chiar bun investitor in afaceri, bogat, devenit aproape un country gentleman, s-a stins la 52 de ani, în marea casă pe care şi-o cumpărase la Stratsford-upon-Avon, pare-se că după o noapte de „veselă întâlnire” cu prietenii din propriul său teatru. Pipe cu canabis par să fi fost găsite recent pe ruinele fostei sale proprietăţi, semn că şi viaţa onirică a marelui Will a rămas activă până în ultima clipă. Amândoi au avut însă parte de câte o viaţă creatoare ce depăşeşte, iată, de patru veacuri, limitele vieţilor lor pământene.