Cronică de moravuri: O politică a distincţiilor

Pentru ca un documentar să fie eligibil la cursa pentru Premiul Oscar, trebuie, în primul rând, să fi rulat cel puţin şapte zile într-un cinematograf din Los Angeles şi tot atâtea zile într-unul din Manhattan, într-un interval de timp dinaintea ceremoniei decernării premiilor.

Ieri. Tradiţia Academiei Americane de Film de a recompensa filme non-ficţionale a început în 1942. Patru filme câştigau atunci trofeul. Toate aveau subiecte cu o puternică coloratură politică şi niciunul nu se îndepărta prea mult de coşmarul celui de-al Doilea Război Mondial. Printre filmele câştigătoare se număra şi scurtmetrajul „The Battle of Midway" (1942), în regia americanului John Ford. „Desert Victory", filmul premiat un an mai târziu, era tot o reflecţie asupra conflagraţiei mondiale şi documenta campania nord-africană întreprinsă de Aliaţi împotriva armatei germane între anii 1940-1943. Puţine dintre documentarele recompensate în anii următori se depărtau de tematica războiului: „The Fighting Lady" (1944), „The True Glory" (1945), „Design for Death" (1947) - urmăreau episoade din luptele duse de Aliaţi în marea desfăşurare mondială de forţe.

Când obsesia războiului s-a atenuat, podiumul a fost în mare parte ocupat de filme ce discutau aspecte politice. „Black Fox", care a câştigat trofeul în anul 1962, urmărea ascensiunea şi căderea lui Adolf Hitler. „The Times of Harvey Milk" (1984) urmărea cariera politică a primului politician homosexual ales vreodată într-o funcţie publică în California. În fine, „The Last Days" (1988), produs de Steven Spielberg, spunea povestea a cinci evrei unguri prinşi în „mrejele" Holocaustului.

Azi. Tendinţa Academiei Americane de a promova documentare politice se păstrează. Premiul pentru cel mai bun film documentar oferit de Academia Americană de Film în cadrul ceremoniei din 27 februarie a fost acordat filmului „Inside Job" (2010), care analizează atent mecanismele crizei financiare izbucnite în 2008. Filmul, narat de actorul american Matt Damon, a primit cronici favorabile încă de la prima proiecţie, la Cannes, în 2010, când un critic nota că reprezintă „o poveste complexă spusă excesiv de bine şi cu o doză substanţială de mânie necompromisă".