CRONICĂ „Ouăle lui Tarzan”, documentarul despre utopia sovietică a hibridului om-maimuţă din institutul din Abhazia, care funcţionează şi azi VIDEO

„Ouăle lui Tarzan”, documentarul lui Alexandru Solomon, prezintă situaţia actuală a Institutului de Terapie şi Patologie Experimentală din capitala Abhaziei, naţiune „fantomă” din nord-vestul Georgiei, nerecunoscută de comunitatea internaţională. Aici, începând cu 1927, biologistul rus Ilya Ivanov a condus experimente medicale pe maimuţe. Se zvonea Ivanov ar fi vrut să creeze un hibrid între om şi maimuţă care să devină soldatul perfect.

Pe 16 februarie 1927, Ilya Ivanov, cunoscut pentru cercetările sale legate de inseminarea artificială şi hibridizare, era trimis de Academia Sovietică de Ştiinţe, în Africa de Vest. Aici, în urma unei expediiţii, captura trei maimuţe femele pe care, ulterior, le-a inseminat cu spermă umană.

Ivanov a trimis două maimuţe inseminate la Institutul din Sukhumi, însă una a murit pe drum, iar cealaltă la scurt timp după sosire, după cum relatează cei din documentarul realizat de Alexandru Solomon.

Cercetătorul rus ajunsese, conform unor materiale prezentate în documentar, găsite într-o arhivă dedicată lui Ivanov la Moscova, să dorească să încerce experimentul şi în sens invers, în care subiectul să devină o ruscoaică ce se oferise voluntar. În documentarul lui Solomon apar păreri ale personalului de la institut, alcătuit majoritar din femei, cu privire la experimentele lui Ivanov, dar şi cu privire la scopul experimentelor pe care le conduc ei astăzi.

Radiografia unei cercetări apuse

Regizorul Alexandru Solomon a transpus pe ecran o realitate actuală dezolantă, în care ies la iveală o utopie istorică despre un experiment sovietic controversat, al cărui scop era crearea soldatului perfect, o prăpastie între generaţii inversată, diferită faţă de cea despre care se vorbeşte adesea în Occident, precum şi urmele adânci pe care le poate lăsa un război în amintirea unei naţiuni. Totuşi, a precizat regizorul, filmul nu este nicidecum un demers istoric.

Într-o manieră extrem de detaşată, care proiectează abrupt spectatorul în mijlocul unei situaţii menite să sensibilizeze sau să revolte, Solomon radiografiază un loc macabru al istoriei şi oamenii unei naţiuni uitate, care au o specificitate bizară, greu de descris în cuvinte.

Axarea pe umanitate şi pe istorie este dublată de prezenţa maimuţelor, subiecţi ai unor experimente şi studii care par să-şi fi pierdut baza raţională, argumentarea. Altfel spus, mare parte din finalitatea cercetărilor de la Institutul din Sukhumi, dominat la nivelul personalului de femei, s-a dizolvat, dar fascinaţia celor care lucrează acolo încă există. 

„Ei au contracte cu companii farmaceutice pentru anumite speţe, anumite vaccinuri, anumite substanţe, pe care trebuie să le testeze contra cost. Şi au liniile lor de cercetare, să zicem, legate de tradiţia institutului şi de ceea ce-şi propun ei să facă”, a declarat regizorul după proiecţia filmului.

Despre acest aspect, al finalităţii activităţii, regizorul a adăugat că „să faci lucruri fără finalitate e absolut omenesc”.

„Ouăle lui Tarzan” poate fi dificil de urmărit de către iubitorii de animale, căci prezenţa maimuţelor închise în cuşti şi cadrele de aproape cu privirile lor bănuitoare şi speriate, pe fundalul poveştilor despre primele experimente, respectiv despre mândria celor de la institut pentru rezultatele acestora, mişcă în mod brutal ceva în spectator.

Realism, suprapuneri şi război

Documentarul nu are muzică de fundal şi nu are comentator. Are, în schimb, dialoguri reale, sincere, care au putut fi filmate datorită regizorului şi asistentului de regie şi totodată, traducător, Anton Brainer, care au reuşit să îşi apropie oamenii, să îi facă aibă încredere că produsul final nu este unul de defăimare, ci unul complet obiectiv. Oamenii vorbesc fără perdea, sunt sinceri, iar majoritatea îşi încheie frazele cu un scurt surâs care trădează o uşoară stânjeneală nu faţă de cameră, cât faţă de activitatea în sine pe care o întreprind la institut şi de istoria acesteia.

„Oamenii... nu mai vorbeau ca în faţa camerei. Ştiau că e camera prezentă, dar nu o mai priveau ca pe un intrus, era parte din peisaj, în momentele în care se filma...”, a spus, după proiecţia filmului, producătorul filmului, Ada Solomon. 

Alexandru Solomon a reuşit să stabilească un grad de intimitate suficient pentru a surprinde şi un soi de ethos al zonei. Un taximetrist nostalgic povesteşte la un moment dat cum, înainte de războiul dintre 1992-1993, dintre abhazi şi georgieni, în ţară erau multe minorităţi, de la evrei, la ruşi, iar astăzi, nu numai că minorităţile s-au retras, dar aşa au făcut şi mulţi conaţionali.

Una dintre cele mai pitoreşti scene şi probabil, cea mai veselă din tot filmul, este cea de la festivitatea de 23 de ani de la „obţinerea independenţei”, unde câţiva veterani explică cum  poporul georgienilor nu a putut face faţă celor 100.000 de abhazi care s-au luptat pentru libertatea lor sau cum o clădire din fundal, atinsă de război, trebuie lăsată nerestaurată pentru a sta drept mărturie. În cadrul următor, aceiaşi veterani apar cântand şi mâncând la o masă aşezată la marginea unei străzi, bucurându-se de ziua independenţei Abhaziei. 

„Războiul... în orice caz, nu-l câştigă oamenii obişnuiţi. Ei îl pierd întotdeauna. Şi cred că şi despre asta e filmul, despre însingurare, despre încarcerare, despre această libertate pe care o are ţara asta, dar care, de fapt, este într-o cuşcă, din care nu iese, deloc, ţara, teritoriul, bucata asta de pământ”, a mai spus producătorul. 

Singurele „artificii” pe care Solomon le face este că suprapune pe pereţii sălilor de laborator din institut, filmări din epoca stalinistă şi din misiunile din spaţiu în care astronauţii erau maimuţe. Pe lângă poveştile personalului, aceasta este o modalitate prin care spectatorul este introdus în istoria spaţiului vizitat.

 Crima, însuşirea comună

Revenind în sânul institutului, accentul cade pe povestea a  două femei: o îngrijitoare şi şefa institutului. Prima stabileşte cu unele maimuţe relaţii de familie, grade de rudenie, luând un pui abandonat de mamă, la ea acasă, unde acesta stă pe piciorul ei oriunde ar merge şi care i se aşează de multe ori la piept. 

Femeia consideră că nu are sens ca maimuţele să fie ţinute în astfel de condiţii, încercând, prin felul în care îşi abordează slujba, să creeze un cadru cât se poate de cald pentru animale.

Îngrijitoarea şi puiul de maimuţă pe care l-a luat în grijă, cu vizitatori

Pe de altă parte, şefa institutului, o femeie care merge cocoşată, în baston, este dominată de nostalgia succesului. Deşi are două cercetătoare care i-ar putea prelua postul, cele două nu vor, aşa că, pentru ca institutul să funcţioneze în continuare, nu renunţă încă, deşi puterile sunt pe cale să o lase complet. 

O altă femeie punctează, la un moment dat, cu un dezgust evident, că asemănarea cea mai importantă a omului cu maimuţa este aceea că amândouă pot să omoare fără un motiv anume. 

„Aş spune că ce m-a pasionat e toată lumea asta imaginară în care oamenii îşi găsesc motivaţii ca să trăiască în cele mai cumplite condiţii. Ceea ce, probabil, că facem toţi...Mergem înainte cu ceva ce ţine în sine de imaginaţia noastră”, a mai spus regizorul Alexandru Solomon.

Falia dintre generaţii

În discuţiile legate de societate, adeseori apare şi cea legată de prăpastiile dintre generaţii. De regulă, cea tânără are o deschidere largă către ideea de cetăţenie universală sau, cel puţin, către o încercare de înţelegere, de pătrundere în alte culturi. 

În cazul oamenilor care apar în documentarul lui Solomon, deci al societăţii din Abhazia, lucrurile stau exact invers. 

O conversaţie între şefa institutului şi Alisa, una dintre persoanele pe care le coordonează, dezvăluie cât de diferită este această societate de celalte, diferenţă ce vine tot ca un efect al războiului. Astfel, coordonatoarea nu crede în Dumnezeu, ci în teoria evoluţionistă a lui Darwin, fiind uluită că fetele a căror activitate o supraveghează sunt credincioase. 

Alisa spune că atunci când şi-a făcut lucrarea de doctorat era deja creştină, considerând că într-un fel, pe care nu îl explică, cele două teorii, evoluţionistă şi creaţionistă, ar fi compatibile. Probabil credinţa Alisei este motivul pentru care aceasta lucreză în paralel la centrul medical şi pentru care nu doreşte să devină succesoarea profesoarei sale, dar în „Ouăle lui Tarzan”, într-o mare măsură, spectatorul trage concluziile căci documentarul este construit ca o cercetare, imparţial, obiectiv.  

Mai mult, conform spuselor lui Solomon (foto: dreapta), generaţia tânără din Abhazia este închisă şi reticentă faţă de celelalte naţiuni, fiind legată de identitatea abhază sau mai degrabă de construcţia acesteia, precum şi de limbă. 

„Şefa laboratorului vorbea cel mai bine engleza de acolo. Ea traducea articole din publicaţiile americane de medicină specializată, pentru ăştia mai tineri care nu vorbeau engleza. Închiderea e la generaţia tânără mai mult, cred...”, a povestit regizorul. 

Finalul documentarului „Ouăle lui Tarzan” surprinde căci se termină brusc după o avalanşă de dialoguri şi imagini despre o serie de lucruri aflate în antagonism: utopie-distopie, vechi-nou, război-pace, deschidere-închidere sau mândrie-ruşine. 

Filmul nu oferă răspunsuri, ci, dimpotrivă, ridică o serie de întrebări, dar într-o manieră care fascinează, constituindu-se ca o cercetare poetică asupra unei utopii apuse, dar care încă are efecte pe acea bucată de pământ.