Că dragostea pentru operetă a „savantei de renume mondial” era una superficială o dovedeşte faptul că „tovarăşa” nu a făcut nimic pentru a salva de la demolare vechiul sediu al Operetei bucureştene. O clădire ce se opunea prin însăşi existenţa ei planurilor de sistematizare a Bucureştilor şi construcţiilor faraonice ce urmau să îi domine noul Centru civic. Le-o fi „gâdilat” ea, muzica, „ în mod plăcut urechile” dictatorilor de la Bucureşti, dar mania grandorii era prea mare ca să se împiedice de „ciotul” reprezentat de o instituţie de cultură.

Din acel moment, plasat istoric în anul 1986, evoluţia Operetei bucureştene a fost supusă unor episoade care mai de care mai neaşteptate, unele dramatice, primejduindu-i de-a dreptul şi în cel mai serios mod cu putinţă existenţa şi viitorul. Cum Sala Mare a Teatrului Naţional, inaugurat în 1973, Sală ce a avut parte şi ea de incidentul niciodată lămurit din vara lui 1978, tocmai a fost renovată, în lipsă de altceva mai bun, Operetei i-a fost încredinţată la repezeală fosta Sală „Bălcescu”. Care nu îi era din cale afară de potrivită din punct de vedere acustic, la care a tânjit mereu TNB-ul fiindcă era cea mai bună sală de teatru din Bucureşti.

După un incendiu căreia sala în cauză i-a căzut victimă în 2006, cred, după ce Opereta avea să simtă ceea ce înseamnă palpitul unei noi vieţi, atunci când între zidurile sale aveau să se audă ritmurile înnoitoare ale musicalului de mare montare, venit odată cu preluarea conducerii Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” de regizorul Răzvan Ioan Dincă, renovarea complexului TNB avea să lase din nou Opereta fără sală. Aceasta până în seara de 24 ianuarie a anului 2015, când a fost inaugurat noul ei sediu elegant, modern, funcţional.

Inaugurarea nu s-a făcut oricum, cu cine ştie ce reluare repetată şi recondiţioantă în pripă. Ci cu un spectacol grandios, cu cel mai celebru musical din lume. Cu Fantoma de la Operă, spectacol realizat în colaborare cu The Really Useful Group Ltd. Pe muzica lui Andrew Loloyd Weber, pe versurile lui Charles Hart, „suplimentate” de Richard Stilgoe, cu libretul semnat de Richard Stilgoe, în traducerea şi adaptarea lui Ernest Fazekas. Cu Fantoma de la Operă, spectacol al cărui scenariu dramatic se fundamentează pe adaptarea unui roman celebru, poliţist şi gotic deopotrivă, al unui maestru. Gaston Leroux, cel căruia îi aparţine încă un roman-cult al genului poliţist- Misterul camerei galbene.

Drepturile de reprezentare pentru astfel de mari musicaluri nu se obţin chiar foarte uşor. Nu ajunge să ai banii necesari, deloc puţini, pentru a le achiziţiona, mai trebuie să mai posezi ceea ce se cheamă diplomaţie culturală spre a-i convinge pe cei ce le administrează să ţi le încredinţeze. Iar când regizorul invitat să monteze spectacolul nu e unul din cale afară de obedient şi nu vrea să fie un simplu executant, un „supraveghetor” şi nimic mai mult al transferului de concepţie specifică versiunii princeps, lucrurile devin încă şi mai complicate.

S-a trecut şi peste aceste complicaţii graţie abilităţilor manageriale ale directorului general adjunct al Companiei aparţinătoare Operei Naţionale Române, Alina Moldovan, şi ale coordonatoarei de proiect, Ofelia Stanciu. Şi pentru ca publicul să aibă la îndemână toate informaţiile necesare, să poată afla fără prea mari eforturi şi fără a se deda la investigaţii detectiviste care sunt noutăţile pe care spectacolul bucureştean şi regizorul acestuia, Stephen Barlow, le-au adus „modelului”, a fost întocmit un caiet de sală elegant, impecabil din punct de vedere grafic, mustind de informaţii. Ca la marile teatre ale lumii.

Sigur, toate aceste detalii asupra cărora am zăbovit mai sus sunt importante. Inaugurarea noii clădiri cu un musical de top înseamnă un eveniment în sine. Evenimentul nu ar fi fost însă defel complet dacă nu ar fi adus în favoarea sa şi argumentul artistic. Care fără a fi unul desăvârşit e, totuşi, unul fără doar şi poate cât se poate de valid.

Stephen Bellow a mutat, a apropiat mai aproape de noi, de vremurile noastre, cele două cercuri concentrice în interiorul cărora se petrece jocul bazat pe raportul trecut/prezent din Fantoma de la Operă. Spectacolul „evocator”, prilejuit de rememorarea straniilor evenimente de odinioară se consumă în Parisul anului 1943. Cel al faptelor stranii, al poveştilor de iubire, de ură, de gelozie, de sacrificiu, spectacolul triunghiului amoros ce a zguduit Opera Garnier din Paris, în 1910. Adică exact în anul în care apărea romanul lui Gaston Leroux fără de care nu ar fi fost nimic de povestit. Probabil, un omagiu adus de regizor scriitorului. Stephen Bellow nu a uitat să omagieze nici Opera Garnier, cerându-i scenografului spectacolului bucureştean, Andrew Riley, să creeze semne vizuale repetate care să te trimită cu gândul la complicata arhitectură a acesteia. La podurile şi la subsolurile ei, la catacombele ascunzătoare de istorii, de mistere şi de surprize. Acolo unde se pregătea zămislirea muzicii nopţii. Totul valorat de funcţionarea fără cusur a turnantei şi de un light design adecvat, rostuit a spori misterul, datorat lui Howard Hudson. Dar şi de un sound design căruia nu îi poţi reproşa nimic. Autor: Laurenţiu Stângă.

Dacă această primă mise en abyme i-a izbutit fără probleme lui Stephen Barlow, cea de-a doua, aceea a mini-spectacolului ratat din pricina intervenţiei drastice a Fantomei ce şi-a văzut nesocotite poruncile a lăsat de dorit. Unde a fost publicul, publicul ce trebuia calmat de noii proprietari, publicul ce a dat o groază de bani pe un bilet, care a umplut până la refuz sala şi care dorea muzică, iar nu stranii şi înspăimântătoare evenimente şi creşteri necontrolate de tensiune şi de puls? Care pe vremea aceea huiduia nu doar aplauda în picioare necondiţionat, aşa cum o face acum. Spectatorului de teatru de cursă lungă care sunt i-a revenit în memorie felul exemplar în care a sugerat respectiva prezenţă cu ani în urmă, dacă nu cumva chiar în fatidicul an 1986, regizoarea Cătălina Buzoianu în spectacolul cu Doamna cu camelii de la Teatrul Mic. De unde şi comparaţia cu reuşita de atunci şi mica neîmplinire de azi.Regia spectacolului, coordonarea deloc uşoară a ansamblului, performanţele individuale ale interpreţilor, de la cele muzicale la cele teatrale, mi s-au părut a creşte sensibil în partea a doua a spectacolului. Înviorarea a venit, cred, şi datorită excelentei scene de început a părţii a doua şi graţie aportului corului condus de maestrul Gabriel Popescu. Din acest moment ritmul spectacolului devine altul, dramaticitatea, teatralitatea lui sunt în creştere, devin autentice. Chiar performanţele vocale ale celor trei protagonişti – Adrian Nour (Fantoma), Irina Baianţ (Christine Doaé) şi Florin Ristei (Raoul, viconte de Chagny)- par net superioare, procesul de omogenizare mai aproape de reuşită.

Sunt convins că nu le-a fost deloc uşor nici celor trei, artişti cu o formaţie muzicală, cu gusturi, cu înclinaţii, cu un trecut artistic diferite, nici orchestrei, dirijorului foarte bun, de altfel, care este Ciprian Teodoraşcu, să facă faţă acestui mixtum, să îl facă cât mai plauzibil, să îi integreze artiştii cu studii muzicale temeinice care trec cu bine nu doar proba muzicală din componenţa musicalului, ci şi ceea ce ţine de teatralitatea lui. O teatralitate care e de altă factură decât cea uşor afectată a operetei clasice. Mi-au plăcut, datorită modernităţii jocului lor, a ştiinţei parodiei, graţie frumuseţii vocilor lui Andrei Lazăr şi  a Gabrielei Doha (cu fasoanele de rigoare ale Divei absolute), Samuel Druhora (savuros în scena eşuată a repetiţiei cu Don Juan), dar şi Valentino Tiron, Dana Rotaru, Alexandra Giurcă, veniţi înspre musical dinspre teatrul dramatic. Ca şi Darius Daradici, Mihai Verbiţchi, Idris Clate, Alexandru Ştefănescu, Jeaninne Bradler. Ca şi corul şi ansamblul de balet al Teatrului (coregrafia: Ewan Jones).

Fără îndoială, Fantoma de la Operă este un succes. Succes artistic, nu succes superficial monden sau de marketing. Cu toate că şi aici ar fi de lăudat calitatea promovării.

Însă cum toată lumea ştie că sunt un critic cârcotaş din fire, nu mă voi dezminţi nici de data aceasta. Aşa că voi spune, cu tristeţea profesională specifică profesorului de franceză care sunt, că nimeni, dar absolut nimeni dintre artiştii aflaţi pe scenă nu pronunţă cum se cade cuvântul monsieur. Atunci de ce se încăpăţânează să o facă? Zic şi eu!


Teatrul de Operetă şi Musical „Ion Dacian” din Bucureşti în colaborare cu The Really Usefull Group Ltd –FANTOMA DE LA OPERĂ- Muzica: Andrew Lloyd Webber;

Versuri: Charles Hart;

Versuri suplimentare: Richard Stilgoe;

Libret de : Richard Stilgoe şi Andrew Lloyd Webber bazat pe romanul Fantoma de la Operă de Gaston Leroux;

Traducerea şi adaptarea: Ernest Fazekaş;

Regia: Stephen Barlow;

Scenografia: Andrew Riley;

Coregrafia: Ewan Jones;

Lightind design: Howard Hudson; Dirijor: Ciprian Teodoraşcu;

Maestru de cor: Gabriel Popescu;

Sound designer: Laurenţiu Stângă;

Video designer: Bogdan Nedelcu;

Cu: Adrian Nour, Irina Baianţ, Florin Ristei, Andrei Lazăr, Valentino Tiron, Gabriela Daha, Samuel Druhora, Dana Rotaru, Alexandra Giurcă, Darius Daradici, Mihai Verbiţchi, Ernest Fazekaş, Idris Clate, Alexandru Ştefănescu, Jeaninne Bradler;

Corul, baletul şi orchestra Teatrului de Operetă şi Musical „Ion Dacian”;

Producător: Ofelia Stanciu;

Data reprezentaţiei: 27 ianuarie 201