Cristina Comandaşu: Classical music for all - şi în România

Avertizez de la început că am încercat să scriu acest articol într-o nuanţă neutră; dar nu-mi va reuşi, aşa că sînt sinceră şi spun: sînt extrem de entuziasmată de faptul că Dilema veche a avut iniţiativa de a oferi împreună cu revista, pe perioada Festivalului „George Enescu“, discuri cu muzică clasică.

 Şi nu orice fel de discuri cu muzică clasică, ci 10 dintre cele mai cunoscute concerte pentru pian şi orchestră, în interpretări semnate de două dintre cele mai mari nume care vin la Festivalul „Enescu“ 2013: Daniel Barenboim şi Radu Lupu.

Nu pot fi decît entuziasmată că între 29 august şi 3 octombrie vom avea cu toţii ocazia să cumpărăm aceste albume, adevărate bijuterii discografice puse la dispoziţie de Universal Music România.  

Se vor găsi cîrcotaşi să spună că au mai existat şi alte publicaţii cu suplimente de muzică clasică; le răspund că niciodată nu au fost publicate pînă acum discuri-supliment de o asemenea calitate, referindu-mă aici nu doar la repertoriul propus, cît şi la interpretarea de cea mai înaltă clasă. 

Judecaţi singuri: integrala concertelor pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven, cu Daniel Barenboim, solist şi dirijor al Capelei de Stat din Berlin, apoi Concertul nr. 1 de Johannes Brahms, Concertele nr. 21 şi 12 de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul op. 16 de Edvard Grieg şi Concertul op. 54 de Robert Schumann – toate cu Radu Lupu.

Sînt atît de multe lucruri pe care le pot spune, chiar şi numai din punct de vedere personal, despre aceste muzici de pe respectivele CD-uri, despre interpreţii lor. Voi încerca să le ordonez metodic şi voi începe cu lucrările.

Everestul pianisticii – integrala concertelor pentru pian de Beethoven

Nu există pianist care să nu fi visat să cînte măcar unul dintre cele cinci concerte pe care le-a lăsat cel numit şi astăzi „Titanul de la Bonn“; Beethoven – „Noul Testament al muzicii clasice“, faţă de Bach – „Vechiul testament al muzicii clasice“, această descriere atît de plastică a unei realităţi prezentate de Daniel Barenboim. Beethoven – considerat de mulţi cel mai important compozitor din istoria muzicii clasice;

Beethoven – pe care eu îl văd nu neapărat ca cel mai important, dar, cu siguranţă, unul dintre marii vizionari ai muzicii. El nu este doar un clasic (deşi, şcolăreşte, îl plasăm între compozitorii clasici, ai primei şcoli vieneze): cu un ochi, el poate privi în trecut, cînd îi ascultăm extraordinarele fugi, însă în ultimele lui cvartete găsim prefigurări ale muzicii care avea să fie scrisă abia la 100 de ani după moartea lui.

Acesta este, deci, Beethoven – gîndiţi-vă cît de important trebuie să fie, atunci, pentru Beethoven, creatorul de lucrări pentru pian, instrumentul la care el însuşi cînta; şi să nu uităm că primele audiţii ale concertelor 1-4 au fost susţinute chiar de Beethoven – pianistul.

Cele cinci concerte pentru pian surprind un interval de timp relativ restrîns din viaţa componistică a lui Beethoven: primul a fost scris între 1796-1797, iar ultimul, între 1809-1811. Tot în 1796, Beethoven a început, progresiv, să surzească; tocmai datorită bolii, nu a mai putut să-şi interpreteze singur premiera ultimului său concert pentru pian.

Este însă şi perioada cînd Beethoven îşi scrie mare parte din creaţie: opt simfonii, sonate pentru pian, cvartete, opera Fidelio. Primele două concerte pentru pian ni-l relevă pe tînărul şi mai exuberantul Beethoven: forme clasice, o melodică luminoasă, o anumită înclinare pentru virtuozitate, mai ales în Concertul nr. 2, pe care l-a scris special pentru debutul său pianistic la Viena.

Ultimele trei ni-l relevă pe Beethoven în perioada sa de maturitate şi reflectă zbaterile interioare ale compozitorului care surzea treptat. Concertul nr. 3 este tipic: în tonalitate minoră, cu teme conflictuale, cu numeroase schimbări de dispoziţie; Concertele 4 şi 5, cele mai cunoscute, de altfel, reflectă mai curînd o împăcare a compozitorului cu sine însuşi – mie îmi trezesc imaginea unui împărat care reflectă la deşertăciunea lumii. Cred că acelaşi lucru a avut în cap şi editorul englez al celui de-al cincilea concert, cel care i-a dat denumirea de Imperialul

Cristina Comandaşu, autoarea acestui articol, este critic muzical.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.