Ideea colaborării cu alt teatru mi se pare oportună în anumite circumstanţe economice, dar m-am întrebat de ce coproducţia nu s-a realizat cu altă Operă din ţară, o pistă neexplorată până acum de nimeni. Sau cu mai multe instituţii naţionale, precum se întâmplă în Occident, unde asemenea combinaţii se fac chiar între trei sau patru scene lirice şi spectacolul itinerează. Criteriul economic ar fi fost mai bine împlinit. Dar, s-a optat pentru asocierea cu un teatru britanic de stagiune estivală, care produsese anterior spectacolul, deci nu s-a pornit de la zero, nu s-a inventat nimic special pentru Bucureşti.

          Problemele reprezentării operei „Così fan tutte”, una dintre cele trei cu librete semnate de Lorenzo da Ponte alături de „Don Giovanni” şi „Nunta lui Figaro”, vin dinspre discursul muzical prelung, de peste trei ore, dinspre masa mare de recitative, dinspre relaţionările alambicate între personaje. Pentru ca publicul să fie ţinut în mână, este nevoie de o montare inteligentă, care să susţină complexa ideatică, de o tălmăcire muzicală acordată cu pretenţiosul stil mozartian, pusă în pagină de o orchestră, un dirijor şi de voci bune, toţi participanţii la actul sonor trebuind să fie familiarizaţi cu maniera de interpretare a portativelor maestrului de la Salzburg. Sunt cerinţe pretenţioase şi noua producţie le-a îndeplinit într-o oarecare măsură, nu fără fisuri.

Nuntă „de fiţe”

          Echipa de realizatori, John Fulljames (regia), Dick Bird (scenografia), Tim Claydon (coregrafia), Bruno Poet (lighting designer), a cunoscut bine preceptele scenice şi cei patru au dorit să fie cât mai imaginativi, cu dezvoltare antrenantă, cât mai antrenantă. Şi au reuşit.

          Observând diversitatea de costume vizând epoci diferite, m-am oprit la ideea că acţiunea se petrece totuşi în zilele noastre (rochia neagră a subţiricăi Despina m-a decis), dar fiind vorba de o nuntă „de fiţe” – găselniţă a regizorului, mirii inventaţi şi personajele tramei ce fac parte dintre invitaţii la petrecere s-au costumat şi s-au coafat cât mai şocant.

Pentru că, da, totul a fost centrat în jurul unei nunţi imaginare, dintre invitaţii căreia s-au desprins eroii mozartieni ce au gândit farsa şi au pus-o în pagină cu sau fără voie. Ideea în sine se susţine şi dovedeşte inventivitatea lui Fulljames. Aşa încât, în tradiţionalul cort (ce mult seamănă cu corturile de pe pajiştea de la Garsington, cum se poate vedea pe Internet), nu lipsesc dansurile, limuzina „vintage”, tortul, baloanele, artificiile, mă rog, tot tacâmul.

Aluzii erotice

În montare sunt prezente tentele erotice, la modă astăzi în „Regietheater”. Nu numai că există scena de sex nebun a Despinei cu unul dintre invitaţi pe sub o masă (care se zguduie zgomotos) sau diverse mişcări şi simboluri aluzive, dar chiar caracterial, Fiordiligi şi Dorabella nu se dau în lături să cocheteze (e puţin spus!) cu unii parteneri de distracţie (care parcă doar asta aşteaptă sau tocmai de aceea fuseseră invitaţi), sugerând dezmăţul. Lipseau stripperii. În condiţiile date, misiunea lui Don Alfonso a fost uşoară.

Şi finalul operei a rămas pe aceeaşi linie. După împăcare, delicioasele fete au părut total derutate, au încurcat la un moment dat partenerii de cuplu, ce mai?, dezorientare totală sau amintirea experienţelor anterioare de viaţă.

Fulljames nu a forat în spiritul celor patru, Fiordiligi, Dorabella, Ferrando, Guglielmo, ci a rămas exterior, oarecum comercial, deloc introspectiv. În fond, după o asemenea încercare, nimic pentru nimeni nu mai rămâne ca înainte, umbra îndoielii se strecoară şerpeşte. Cum va mai fi viaţa după testul imaginat de Don Alfonso? Pentru John Fulljames, în acelaşi mod. Aşa încât subtitlul operei „La scuola degli amanti” nu s-a pus în evidenţă, nu s-a validat. N-a fost o şcoală, ci o distracţie pasageră.

Ce a trenat?

Regizorul a animat puternic platoul şi a obţinut un spectacol vivace, cu mişcare continuă, abundentă, cu multe planuri paralele (inclusiv în timpul ariilor, distrăgând întrucâtva atenţia). Respectul lui Fulljames pentru muzică mi s-a părut doar parţial. Mă refer îndeosebi la minunata Uvertură, când publicului nu i s-a permis să soarbă esenţele mozartiene, să intre în atmosferă prin Mozart. A fost disturbat de cortul şi masa de nuntă de la început prezente în scenă, mai mult chiar, înainte de primul acord am asistat preţ de câteva minute bune la o pantomimă plictisitoare. Apoi, dansurile cu tentă modernă au parafrazat inutil ritmurile Uverturii. Una peste alta, cortina putea să rămână închisă până la primele fraze cântate de vocalişti.

Nu au lipsit gagurile, unele simpatice, a se vedea resuscitarea lui Ferrando şi Guglielmo de către „medicul” Despina.

Şi totuşi... Cu tot antrenul scenic, cu toată implicarea mare a  soliştilor, dansatorilor şi figuraţiei, ceva a trenat. Cred că motivaţia vine din fosă. Bagheta (Adrian Morar) ar fi trebuit să inducă alerteţe în discursul melodic, să facă muzica să scânteieze. Orchestra şi Corul (dirijor Daniel Jinga) sunt capabile de susţinere.

Andreea Soare

În centru, Oana Andra

Andreea Soare şi Oana Andra

          Prezentă pentru prima oară pe scena bucureşteană, soprana Andreea Soare (Fiordiligi) a făcut o bună impresie. Glasul său de culoare frumoasă, consistent, bogat în armonice şi omogen a fost potrivit vocalităţii rolului. Poate doar registrul grav, intens solicitat în aria „Come scoglio”, a avut detimbrări. Artista stăpâneşte construcţia frazei mozartiene, zicerea recitativelor, ca şi Oana Andra în rolul Dorabella. Cu mare experienţă de scenă, mezzosoprana a cântat cu aplomb, strălucitor şi a jucat energic aria „Smanie implacabili”, cu şarm aria „È amore un ladroncello”, ca şi celelalte pagini ce-i revin alături de parteneri.

Cătălin Ţoropoc, Vicenţiu Ţăranu, Andrei Lazăr

Andrei Lazăr şi Cătălin Ţoropoc

          Tenor de lirism lejer, cu timbralitate plăcută şi luminoasă, Andrei Lazăr (Ferrando) a desenat cu inteligenţă, expresivitate şi transparenţă melodica mozartiană. Ariile „Un aura amorosa” şi „Tradito, schernito” au avut eleganţă, respectiv accentele unei „italianità” foarte potrivite, pe care Lazăr o posedă şi o foloseşte în discursul său. Rămâne ca unele sunete înalte să-şi regăsească vibraţia naturală. Presiunea ţesăturii vocale l-a obosit către final, poate şi pentru faptul că, după multele repetiţii, a intrat pe nepusă masă în premieră, din cauza indisponibilităţii tenorului prevăzut iniţial.

          Tânărul bariton Cătălin Ţoropoc (Guglielmo) are un glas rotund şi puternic, înveşmântat în armonice preţios rezonante. În cântul său se mai strecoară sonorităţi „drepte”, iar prelucrarea rafinată şi cu coloristică diversă a frazelor trebuie să-l preocupe în continuare, pentru evitarea monotoniei.

Cristina Eremia şi Vicenţiu Ţăranu

Vicenţiu Ţăranu şi Cristina Eremia

          Importantul personaj care este Don Alfonso, manipulatorul, „trăgătorul de sfori”, a primit, suprinzător, din partea baritonului Vicenţiu Ţăranu, desigur, sub îndrumarea regizorală, un profil mai degrabă placid decât persuasiv, subtil sau insinuant. Printre sunetele frumoasei sale voci au apărut şi opacizări sau carenţe de focalizare.

          Drăcoasa Despina a fost neaşteptat de statică. Foarte severă, îmbrăcată în negru în marea majoritate a spectacolului, cu ochelari de profesoară pe nas, s-a plasat departe de spiritul vivace dorit de Lorenzo da Ponte şi Mozart. Este foarte clar că la origine a fost tot mâna regizorului, care a încercat un contrast cu celelalte eroine. Un soi de călugăriţă, cel puţin ca aspect, pentru că mental nu a ezitat să... dărâme paharele de pe masa sub care a intrat cu un nuntaş şi a ieşit răvăşită. Nu ştiu dacă a fost o idee potrivită. Prezenţa liniară a Despinei a tras înapoi vioiciunea platoului. De alura ei austeră, rigidă, te loveai ca de un zid.

Cântul sopranei Cristina Eremia a plăcut mai mult prin muzicalitate, claritate de cristal a glasului (aria „In uomini, in soldati”, totuşi amorfă în exprimare), decât prin amploare şi, iată,  aria „Una donna a quindici anni” a trecut cvasi-neobservată.

          Noul „Così fan tutte” de pe prima scenă lirică a ţării funcţionează. Corecţiile, îndeosebi cele muzicale, sunt posibile.

La final, un gând. Nu este ceva nespus. Dacă toate noile producţii ale ultimilor ani la Opera Naţională Bucureşti au fost regizate de străini, să sper că următoarea va aduce pe afiş un nume românesc de notorietate internă şi/sau internaţională? Cât priveşte titlul, rămâne un mister de nepătruns. Dacă nici măcar programul lunii aprilie nu s-a publicat...

                                                                                                             (Foto GIN PHOTO)