Corpul şi spiritul VIDEO
0
CYBERPUNK Noul film „Ghost in the Shell“, regizat de Rupert Sanders şi cu Scarlett Johansson în rolul titular, nu transpune chiar toate semnificaţiile filozofice din manga japoneză inspiratoare, dar face totuşi mare lucru, plus un aspect vizual demn de efectele speciale ale mileniului III.
S-au înmulţit în ultimii ani filmele (bune) dedicate temei „inteligenţei artificiale“, ceea ce arată, dacă mai era nevoie, că, în secolul care (încă) urmează, dacă o să reuşim să trecem de revigorarea instinctelor belicoase ale marilor puteri revanşarde, aceasta va fi principala problemă şi provocarea cea mai importantă, cea mai complexă, în evoluţia umanităţii. Indiferent dacă-i spunem Singularitate şi dac-o tratăm ca pe un creier totalizator şi superior (omului), sau ne referim la diseminarea „roboţilor“ (din ce în ce mai greu posibil de distins de umani) în viaţa cotidiană, de toate zilele, toată lumea-i de acord că „inteligenţa artificială“ se află după colţ şi apariţia ei este imposibil de oprit.
Anul şi filmul
Am avut astfel, în anii din urmă, titluri ca: „Transcendence“ (2014, interesant ca punct de plecare, dar necondus de un regizor neexperimentat, Wally Pfister, cum trebuie), „Her“ (2013, regia Spike Jonze, excelent, chiar dacă o abordare mai poetică), „Ex Machina“ (2014, debutul ca regizor al scriitorului Alex Garland, un film superb, care individualiza această temă, „coborând-o“ la nivelul unei fiinţe artificiale), minunatul „Lucy” al lui Luc Besson, din 2014.)
Această calitate pe 2017 cred că revine noii premiere „Ghost in the Shell“, regizată de londonezul Rupert Sanders (al doilea film de lungmetraj al acestuia după „blestematul“ „Snow White and the Huntsman“, din 2012), film cu un aspect vizual – imagine (Jess Hall) şi scenografie (dacă mai poate fi numită aşa) – de excepţie, şi cu o distribuţie aşijderea: îndrăgita (newyorkeză) Scarlett Johansson, în rolul titular al „maiorului“ Motoko Kusanagi, actorul-regizor japonez Takeshi „Beat“ Kitano, marea actriţă franţuzoaică Juliette Binoche, americanul Michael (Carmen) Pitt, chiar şi românca Anamaria Marinca, într-un rol secundar (Dr. Dahlin), dar deloc neimportant.
Critica dualismului cartezian
„Ghost in the Shell“ este mult-aşteptata ecranizare, într-un film live-action mainstream, a uneia dintre cele mai celebre şi influente manga (bandă desenată niponă) japoneze, creată de autorul Masamune Shirow începând cu anul 1989, o naraţiune care descrie lupta contra terorismului cibernetic în Japonia de la mijlocul secolului 21 (2029 şi mai departe). Pentru a înţelege întreaga semnificaţie a francizei, trebuie să ştim de unde originează titlul acesteia.
„Ghost in the machine“ (expresia pe care Shirow a adaptat-o) a fost lansată prima oară de filozoful britanic Gilbert Ryle, în 1949, ca o critică a dualismelor de tipul celui cartezian, care stipulează binomul corp/minte. Ulterior, expresia a pătruns în cultura populară (ca şi „the doors of perception“ a lui W. Blake): Arthur C. Clarke (care-o foloseşte, în „2010“, pentru eventuala conştiinţă dintr-un computer), Stephen King, cel de-al patrulea album de studio (1981) al trupei britanice The Police, japonezul preluând-o din titlul unei cărţi a lui Arthur Koestler, publicată în 1967.
Ce ne face umani?
„Trupul (body) nu ţi-a mai putut fi salvat, dar creierul (brain) da: ţi-am păstrat integral mintea (mind), sufletul (soul), spiritul (ghost), într-o cochilie (shell) artificială (synthetic)“, îi spune doctoriţa Ouelet (Juliette Binoche) celei care va fi viitorul „maior“ al Secţiei 9, o unitate autonomă de luptă împotriva ciber-terorismului, într-un viitor în care oamenii îşi fac „îmbunătăţiri“ pe bandă rulantă, iar roboţii sunt din ce în ce mai indiscernabili de „umani“.
Ca întotdeauna în astfel de situaţii, tema căutării, aflării propriei identităţi (dar şi a naturii umanului) este de la sine înţeleasă. Spre deosebire, însă, de ficţiunile inspirate de Philip K. Dick (sau, alt exemplu, „Dark City“ al lui Alex Proyas), în care personajele (având amintiri false implantate) încercau să-şi descopere trecutul, pentru a afla cine sunt, în cazul „maiorului“ (deşi şi aceasta este interesată să găsească cine fusese cu adevărat) sintetic-organic, se stipulează de la bun început: „Nu amintirile ne definesc, ci ceea ce facem în prezent“, frază pe care putem s-o interpretăm în multe feluri.
„Tehnologia distruge lumea“
Vizual vorbind, filmul lui Sanders datorează mult unor clasice SF precum „Blade Runner“ (1982) sau „Al cincilea element“ (1997), totul adus, însă, la nivelul tehnologic al secolului XXI. Oraşul viitorului (temă originând în expresionismul german, la „Metropolis“) seamănă cu cel din filmul lui Besson, numai că acela era luminos, solar, pe când cel nipon de-acum preia mult din zona dark a Los Angeles-ului lui Ridley Scott.
Să nu trecem nici peste discretul mesaj anti-corporatist, anti-capitalist, anti-tehnologic al peliculei: negativul este personificat de afaceristul Cutter (Peter Ferdinando), directorul corporaţiei Hanka Robotics, iar Motoko a activat, în trecutul pe care nu şi-l mai aminteşte, într-un grup de tineri convinşi că „tehnologia distruge lumea“.
Info
Ghost in the Shell (SUA, 2017)
Regia: Rupert Sanders
Cu: Scarlett Johansson, Pilou Asbæk, Takeshi Kitano, Juliette Binoche, Michael Pitt, Anamaria Marinca
4 stele
PORTRET DE REGIZOR
Takeshi Kitano – Leul de Aur l-a impus în Occident
Numele regizorului japonez Takeshi Kitano (dar şi actor, calitate în care apare acum, la 70 de ani şi după peste 60 de roluri, pe genericul blockbuster-ului „Ghost in the Shell“, unde interpretează partitura „bătrânului“ Daisuke Aramaki, şeful old style al Secţiei 9), născut pe 18 ianuarie 1947 în metropola Tokyo, este unul dintre principalele nume de autori impuşi în Occident din arhipelagul nipon, în perioada post-Kurosawa (anii ’90-2000), nefiind concurat, poate, decât în anii de urmă (exceptând autorii aşa-numiţi „de gen“: Miike, Nakata etc.), în zona festivalieră, de un Kiyoshi Kurosawa sau de o Naomi Kawase. Cum spuneam, însă, Kitano – alintat de conaţionali „Beat“, care-a devenit supranumele său – este şi un actor reputat, încă de la începutul anilor ’80 (apare şi în celebrul film „Merry Christmas Mr. Lawrence“ al lui Nagisa Oshima, din 1983) şi îşi va folosi această calitate şi odată cu trecerea la regie, în 1989, autodistribuindu-se, de cele mai multe ori, în rolul principal al filmelor sale.
Un autor versatil
„Beat Takeshi“ (numele său de scenă mult timp) a studiat pentru a deveni... inginer, dar a fost exmatriculat din şcoală pentru comportament rebel! A învăţat comedia, cântatul şi dansatul de la un faimos comediant local şi a pătruns în showbiz prin intermediul numerelor de stand-up comedy. Lucra ca liftier la un club de noapte cu scheciuri comice şi dansuri striptease, când a trebuit să-l înlocuiască pe unul dintre actori, care se îmbolnăvise subit. Îi este astfel deschisă calea spre succes, mai întâi ca membru al duetului comic The Two Beat (de unde-şi ia supranumele), foarte popular la televiziunea niponă.
Trecând acum la regizorul Kitano, care debutează în 1989 cu filmul „Violent Cop“, cu totul diferit este acesta: dur, sumbru, violent, cu filme concentrate, în special, pe dedesubturile Yakuzei (mafia japoneză). Face filme destul de des, dar i se revelează Occidentului odată cu Leul de Aur câştigat la Veneţia, în 1997, pentru filmul „Hana-bi“ / „Fireworks“ (scris, regizat şi interpretat de Kitano, ca şi celelalte filme „de autor“ ale sale). Continuă să facă filme, cu mai mult sau mai puţin succes, apreciate la festivaluri, schimbând complet registrul cu titluri postmoderne precum „Zatôichi“ (2003), „Takeshis’“ (2005) sau „Glory to the Filmmaker!“ (2007, un fel de „8½“ al regizorului).
Top 5 filme importante
1. Zatôichi (Japonia, 2003)
2. Hana-bi / Fireworks (Japonia, 1997)
3. Brother (SUA-Japonia, 2000)
4. Kikujiro (Japonia, 1999)
5. Takeshis’ (Japonia, 2005)
Se încarcă comentariile...
