Corina Şuteu:„Cultura română se vede mai bine de la New York decât de la Bucureşti“

Începând din 2006, Corina Şuteu conduce Institutul Cultural Român de la New York – o instituţie extrem de activă şi cu o vizibilitate considerabilă atât în Statele Unite, cât şi în România. Corina Şuteu vorbeşte despre recenta sa alegere în funcţia de preşedinte al reţelei institutelor culturale ale UE din New York, despre diaspora românească din America şi despre repercusiunile faimosului incident al poneiului roz.

Ce este EUNIC?

EUNIC este o reţea a institutelor naţionale ale Uniunii Europene care a fost creată în anul 2006 cu scopul de a pune în practică o strategie pentru politica externă europeană în domeniul culturii. După cum ştiţi, Uniunea Europeană nu are competenţe legislative în domeniul culturii, în afara audio-vizualului, considerându-se dintotdeauna că atât educaţia, cât şi cultura sunt domenii de competenţă exclusiv naţională. Acolo unde Uniunea nu are o competenţă legislativă, reţeaua EUNIC urmează să stabilească o prezenţă unitară a U.E. prin colaborarea institutelor culturale europene. Aici vorbim de o organizaţie foarte fluidă. Pe de o parte, fiecare dintre aceste institute îşi are acţiunile proprii care se pot mai apoi generaliza în întreaga reţea. Pe de altă parte, încercăm să lucrăm cât mai mult într-un adevărat parteneriat european: în loc să acţionăm doar ca Institutul Cultural Român sau ca Goethe Institut, sau ca Institutul Cervantes, gândim şi aplicăm împreună o strategie, un anumit tip de proiect şi astfel avem un impact mult mai semnificativ.

Un festival european în New York, de pildă, la care contribuie mai multe institute culturale, asigură o conştiinţă în spaţiul newyorkez a faptului că Europa are şi o identitate spirituală, nu numai una tehnică. Din 2010, reţeaua EUNIC din Bruxelles (centrul reţelei) îl are ca preşedinte pe Horia Roman Patapievici. Începând cu anul acesta, grupul EUNIC din New York este condus pentru un mandat de directorul ICR New York. Faptul că atât preşedintele EUNIC, cât şi preşedintele grupului din New York sunt români înseamnă, cred, o recunoaştere fără drept de apel, venită din exterior, a extraordinarei vizibilităţi pe care a câştigat-o Institutul Cultural Român în ultimii patru ani. Şi este important de observat că această recunoaştere vine din partea unor organizaţii străine care nu pot fi bănuite de niciun fel de falsă complezenţă.

„România are într-adevăr ce oferi lumii"

Cui se adresează Institutul Cultural Român din New York?

Publicul nostru se împarte în două categorii: un public căruia îi adresăm ceea ce prezentăm, ceea ce „exportăm" din punct de vedere cultural, ,şi un public prin intermediul căruia ne exprimăm. Primul public este cel al ţării gazdă, căruia îi facem cunoscută cultura română în toate formele ei actuale de expresie, atât tradiţionale, cât şi contemporane. Cea de-a doua categorie de public este cea reprezentată de artiştii români pe care i-am susţinut, astfel încât să se producă o conectare şi o fertilizare reciprocă în spaţiul artelor şi ideilor între ei şi planul internaţional. În ultimii patru ani, în privinţa domeniilor artistice prezentate cu precădere la ICRNY, accentul a fost pus mai ales pe cinema şi pe arte vizuale, pentru că în artele vizuale au existat grupuri de artişti români foarte interesanţi, cum ar fi noul val din cinematografie, şcoala pictorilor de la Cluj etc. În momentul de faţă începem o fază în care, profitând de succesul extraordinar al acestor artişti deja lansaţi, vom putea aduce nume mai puţin cunoscute sau vom putea întreţine o curiozitate generală pentru spaţiul cultural românesc în America.

Corina Şuteu, în biroul ei de la New York

De ce are nevoie România să-şi promoveze cultura?

Ţările europene au o lungă tradiţie în diplomaţia culturală, iar schimburile culturale sunt în general privite ca fiind una dintre cheile cooperării şi întreţinerii unui climat pacific de înţelegere şi toleranţă. Eliberată fiind de comunism, România e pe cale să-şi construiască şi ea o astfel de diplomaţie culturală care îi va aduce enorm de multe avantaje. Fiind una dintre ţările mici care nu au o cultură dominantă în Europa, România se poate conecta cu mult mai mare naturaleţe decât alţii la tot ceea ce se întâmplă astăzi la nivel global.

Toată această lume virtuală care s-a construit în jurul nostru constituie o realitate pe care nu o mai putem neglija şi care nu mai are nicio legătură cu tipul de schimb cultural tradiţional pe care îl făceam înainte. Acel tip de schimb nu era, bineînţeles, accesibil foarte multor oameni. Astăzi, el s-a democratizat şi s-a generalizat. De asemenea, schimbul acela cultural era foarte dirijat. La ora actuală, schimburile culturale trebuie să ţină cont de faptul că oricine poate să-şi prezinte cultura pe cont propriu, într-un mod natural şi ieftin, şi poate avea un impact extraordinar de mare. Eu cred că suntem un popor extrem de creativ, cu un potenţial artistic şi intelectual foarte important, aşa că România are într-adevăr ce oferi lumii în materie de inteligenţă emotivă, de potenţial creativ şi de conţinut academic.

Întrebarea standard: cum se vede cultura română de la New York?

Se vede, după părerea mea, foarte bine - paradoxal, poate mai bine decât se vede de la Bucureşti.  Se vede ca o cultură extrem de vie, extrem de interesantă şi de originală. Artiştii români tineri au făcut un serviciu de imagine enorm României prin calitatea operelor lor şi sper din tot sufletul să reuşim să fim suficient de inteligenţi şi de subtili să exploatăm asta până la capăt. Din păcate, este îngrozitor de greu să duci trupe de teatru, muzicieni şi aşa mai departe din România în America, din cauza formalităţilor de viză teribil de complicate. Sper ca noua administraţie americană să înţeleagă că schimburile culturale între Europa şi America pot să aducă un câştig enorm ambelor părţi şi să faciliteze la un moment dat aceste formalităţi. 

Mai multe feluri de diasporă

Corina Şuteu şi dansatorul şi coregraful Yoshiko Chuma. În fundal: actori şi dansatori americani şi români, protagonişti ai spectacolului „POONARC: Page Out of Order Not about Romanian Cinema“ (DANCESPACE PROJECT at ST. MARK’S CHURCH, iunie 2009)

Cum arată diaspora română din America şi cum vă relaţionaţi cu ea?

Toate diasporele au un metabolism foarte complex, care trebuie respectat şi acceptat ca atare. Noi nu putem reconstitui experienţele personale ale nimănui şi nu putem judeca aceste experienţe. O parte a diasporei este prin natura lucrurilor mai conservatoare, pentru că oamenii care se înstrăinează de casă uneori păstrează o nostalgie şi o oarecare posesivitate faţă de identitatea naţională. Aceste persoane vor avea întotdeauna un grad foarte mare de reactivitate la subiectul imaginii României în străinătate. Vor zice, de exemplu, „mie nu-mi place că filmul lui Cristi Mungiu vorbeşte despre România într-un anumit fel.

Eu vreau ca despre România să se vorbească întotdeauna frumos, deci nu accept ca din România să vină decât lucruri foarte frumoase, foarte dulci, foarte scumpe, vesele" şi aşa mai departe. Asta e o atitudine a diasporei de tip conservator, care uneori se autorizează a se exprima foarte vocal şi foarte violent în privinţa asta. Dar mai există şi o altă categorie a diasporei: oameni mai tineri care nu au emigrat din România în perioada de dinainte de căderea comunismului şi nici imediat după. Ei nu au niciun fel de dorinţă recuperatoare. Sunt pur şi simplu expatriaţi, oameni care vin la New York aşa cum vine oricine altcineva la New York. Aceşti expatriaţi vin la ICR ca să vadă lucruri interesante şi sunt de obicei foarte încântaţi de ceea ce găsesc aici - cu atât mai bine când aceste lucruri interesante sunt făcute de către români. Dar cred că toate necesităţile românilor din afara ţării trebuie respectate şi, în această privinţă, ICR are un departament specific. 

Cât de des şi în ce fel vă afectează politica de la Bucureşti?

Dincolo de situaţia cu poneiul roz, am mai simţit efectele politicii româneşti la sfârşitul anului trecut, cu prilejul alegerilor prezidenţiale. Sunt mulţumită însă că, în ciuda unor presiuni, am reuşit să mergem înainte aşa cum am considerat necesar. Niciodată în ICR n-a fost nimeni refuzat pentru motive politice. Cred că această campanie de denigrare la care suntem supuşi uneori are ca scop compromiterea unei acţiuni de fapt pozitive, care nu poate fi decredibilizată decât prin introducerea ei într-o zonă subiectivă şi calomnioasă, de genul: „E adevărat, cutare domn a făcut nişte lucruri excepţionale, dar am auzit că se spune că îşi bate nevasta". Majoritatea dintre noi, directori ai ICR-urilor, ne-am aruncat într-o aventură instituţională care, după părerea mea, este o aventură pur şi simplu patriotică, care n-a avut nimic de-a face cu interesele noastre personale şi nu face decât să evite, de fapt, politizarea, fiind însă un act politic prin excelenţă, deoarece serveşte interesele ţării pe care o reprezentăm. 

Repere din cariera Corinei Şuteu

1991: Devine director UNITER.

1995: Devine director al Mastère Spécialisé Européen en Management des Entreprises Culturelles (Dijon, Franţa) şi fondează primul masterat est-european de management cultural (programul Ecumest).

1998: Fondează şi sprijină financiar asociaţia ECUMEST în primii ani de activitate (este, până azi, preşedinta asociaţiei).

2005-2006: Editează volumul "The Arts, Politics and Change", publică la Amsterdam şi lansează la Columbia University cartea „Another Brick in the Wall: A Critical Overview of Cultural Management in Europe".

2006: Devine director al ICR New York. 

Moştenirea poneiului roz

Actorul Vlad Ivanov şi Corina Şuteu, la Festivalul Filmului Românesc de la New York, decembrie 2009

Într-un interviu cu „Academia Caţavencu", observaţi la un moment dat că „poneiul e nemuritor". Ce a lăsat în urma sa incidentul poneiului roz?

Poneiul a lăsat în urma sa multe lucruri, unele bune, altele mai puţin bune. În primul rând, din cauza agresivităţii arătate de unele canale româneşti de televiziune - şi aici vorbesc în mod special de Antene -, incidentul a lăsat în urma sa o imagine mistificată şi falsificată despre tipul de acţiune culturală şi artistică pe care îl întreprinde ICR. Ignoranţa voită a celor care au montat împotriva noastră această campanie mediatică atât de violentă i-a determinat, din păcate, pe acei oameni care nu ştiu cu ce se ocupa ICR să creadă că cei care lucrează la noi nu sunt profesionişti şi că ICR-ul îşi cheltuieşte prost banii. De asemenea, Horia Roman Patapievici a fost ţinta unor atacuri teribile şi dure, care au falsificat voit întocmai atitudinea lui deschisă şi vizionară faţă de cultura română în lume. Dar poneiul roz a lăsat în urma sa şi o dezbatere incipientă despre rolul artei contemporane într-o societate care merge spre democraţie. Reţin o frază din articolul pe care l-a scris la vremea respectivă Teodor Baconsky în „Cotidianul".

Incidentul poneiului roz a marcat „moartea culturii oficiale". Momentul acela a arătat că o ţară democratică trebuie să prezinte artele sale în toată diversitatea lor - trebuie să prezinte şi artele tradiţionale, şi artele emergente. Bineînţeles, pot exista controverse legate de calitatea operei artistice, dar asta este o dovadă de însănătoşire a societăţii. Cred că acest moment a pus degetul pe o dilemă cu care se confruntă la ora actuală toate statele europene: ce anume ne reprezintă astăzi cultural într-o lume globalizată? Un alt efect pozitiv, cred eu, a fost acela că, în fine, o întreagă zonă de artişti tineri a aderat la noţiunea de Institut Cultural Român. Generaţia nouă de artişti a înţeles că ICR este o instituţie a statului român modern.

În general, orice mişcare de emancipare - de pildă, tăierea bărbilor ca să modernizezi clasa politică din Rusia - a născut un val de ostilitate. Pentru mine, poneiul roz nu a fost altceva decât această mişcare abruptă, agresivă şi dureroasă de modernizare a ceea ce exprimăm noi prin artă. Personal, incidentul ne-a costat pe toţi foarte mult. Au fost lucruri care ne-au marcat - dar ne‑au şi întărit pentru că ne-au dat conştiinţa faptului că miza activităţii noastre este mult mai mare decât ne-am imaginat. A fost însă o experienţă pe care nu aş dori-o absolut nimănui. Astăzi, munca celor trei street-artişti este prezentă pe Broadway în spectacolul „FELA!", cu menţiune şi mulţumiri ICRNY în programul de sală. Cred că asta spune multe!