Dar în dezacord cu aceeaşi generaţie, Constanţa Buzea refuză exaltările şi beatitudinea, deşi discursul ei poetic nu este lipsit de sentimentalism.

Tema fundamentală pare cea a unui destin ostil, oferind poetei, aproape continuu, doze mari de neîncredere şi dezamăgire. Iar izvorul acestor stări vine dintr-un eros inepuizabil, dar schimbător şi perceput ca o sursă dramatică. Pentru că bucuriile iubirii sunt efemere, dincolo de pâlpâirea lor aşteptând imagini uneori coşmareşti şi, fireşte, meditaţii sumbre. Prin urmare cadrele lirice devin tulburi, ca apa unu râu veşnic agitat. Este de fapt tălmăcirea sufletului biciuit de vedenii şi amintiri, de cele mai multe ori întunecate.

Câteva citate din poezia Constanţei Buzea ni se par definitorii, ele alcătuind liniile de hotar ale acestui univers liric. În „Leac pentru îngeri” citim: „Ce-mi dai să nu mor azi, să mai rezist? / Leac pentru îngeri, cântecul meu trist”. Asistăm la un pariu cu propriul destin pe care, sub povara limitelor prestabilite, este dispusă oricând să-l declare pierdut.

Există aici un semn al luptei inutile, fără sorţi de izbândă, dar şi sugestia cufundării în imaterialitate, ca soluţie finală. Poeta este obişnuită să problematizeze, chiar şi în răgazurile contemplative. Inclusiv pastelurile sale, care dau chiar titlul unui volum din 1974, ilustrează propensiunea permanentă către analiză şi raţionament. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sonetele Constanţei Buzea.

Nu ambiţii de calofilie parnasiană ci doar o altă formulă de exprimare a deziluziei şi stărilor dubitative. Al doilea citat vine din poezia „Păcatul trufiei”, dar poate constitui leitmotivul întregii sale lirici: „Până la mine este mult, / Până la moarte mai puţin”.

Deci tot presiunea legată de timp şi de extincţie, însă aici mai avem, transparent, ideea comunicării, a raportului cu ceilalţi, inclusiv cu aproapele. Comunicarea este prin definiţie imperfectă, adică imposibilă. Ea cuprinde şi trăirile afective, iubirile concrete şi se referă în principal la instrumentul utilizat: cuvintele. Poeta se îndoieşte constant de capacitatea revelatorie a cuvintelor. Totuşi metaforismul bogat şi numeroase formulări aforistice memorabile din volumele sale de versuri o contrazic. De fapt multe din aserţiunile polemice ale autoarei trebuie privite ca simple mijloace poetice şi nu neapărat ca poziţii şi atitudini inflexibile.

Constanţa Buzea rămâne o poetă a neliniştii, angoasei şi dezagregării fiinţei sub apăsarea suferinţei. Iar sursele suferinţei, cum spuneam, sunt două: curgerea necontenită peste noi a timpului şi iubirea înşelătoare, asimilată de-a lungul întregii sale poezii cu trădarea. În acest context ni se pare folositor, pentru o mai corectă înţelegere, recursul la biografia poetei, deşi se spune cu oarecare dreptate că anumite conexiuni între viaţa personală şi operă, în cazul celor mai mulţi scriitori, produc adesea judecăţi şi explicaţii false. Nu însă şi în privinţa Constanţei Buzea.

Într-un scenariu dramatic, presărat cu deprimări şi viziuni tenebroase, poeta realizează şi câteva momente luminoase, nu întâmplător toate legate de aşteptarea iubirii, a împlinirilor fericite. O nostalgie a familiei, a căminului şi copiilor, aureolează din când în când peisajele dezolante, cu trimiteri morale dureroase, care par să domine poezia Constanţei Buzea, unde întâlnim foarte des motivul toamnei şi implicit sentimentul eminescian al acestui anotimp. Şi astfel, până la urmă, poeta rămâne totuşi dependentă de cuvinte. Ca într-un vis romantic, având drept leagăn miraculoase spaţii acvatice, ea se întoarce la dimensiunea cosmică originară, sinonimă somnului: „Şi poezia e un somn / Din care nu te mai trezeşti”. Somnul Constanţei Buzea se împleteşte în eternitate cu poezia.