Fie că s-a numit Conservator sau Academie sau Universitate - ceea ce naşte adesea nedumeriri, pentru că astfel se poate crede că ar fi vorba despre 3 institute superioare de învăţământ -, fie că a funcţionat într-o locaţie destul de modestă, apoi în impunătoarea clădire din vecinătatea parcului Cişmigiu, din clasele de studiu au pornit, în marea carieră sau în activităţi mai modeste, mii şi mii de tineri îndrumaţi de profesori care, la rândul lor, erau personalităţi de referinţă, mentori pentru cei care, ulterior, i-au urmat poate (şi) la catedră, într-o superbă ştafetă dăruită artei adevărate. Cu siguranţă, fiecare absolvent păstrează în memorie amintiri mozaicate din anii studenţiei, intrând acum cu emoţie în sălile de curs unde au învăţat, au tremurat la examene sau au obţinut „trofeul” notei maxime, au trăit şi momente de tristeţe şi clipe de reală împlinire.

Şi tocmai de aceea, mulţi şi-ar fi dorit să participe, fie şi ca spectatori, la manifestările derulate în zilele ce au marcat acea aniversare; numai că nu s-a petrecut astfel, pentru că, din păcate, a intrat în „tradiţie” ca prezenţa profesorilor şi a studenţilor, evident a oficialilor invitaţi şi din ţară şi de la ministere, să fie considerată suficientă pentru ca întâlnirile să-şi atingă scopul urmărit. Pe de altă parte, anunţurile pe „saiturile de socializare” par să fie principalele modalităţi de comunicare a evenimentelor programate, în general, la UNMB, concluzia logică fiind aceea că... cine nu navighează pe internet... nu există sau nu intră în sfera de interes a organizatorilor de spectacole, concerte sau întâlniri de orice fel.

Cea mai bună dovadă în acest sens a fost chiar faptul că la manifestările de la UNMB cuprinse în zilele aniversare au participat, din câte am aflat, doar profesori şi studenţi, urmărind un film documentar referitor la activitatea de ieri şi de azi a instituţiei, asistând la lansarea unor volume precum cel ce continuă istoria acesteia (până în 2004) semnat de Octavian-Lazăr Cosma sau cel dedicat profesorului şi rectorului Victor Giuleanu, realizat de Valentina Sandu-Dediu şi Andreea Chiselev sau albumul cu fotografii şi date sugestive alcătuit de Antigona Rădulescu. Le consemnez „din auzite”, ca şi lansările din rotonda Ateneului ce au precedat, în ambianţa expoziţiei „George Enescu şi învăţământul muzical românesc”, pusă la dispoziţie de Muzeul „Enescu”, derularea concertului extraordinar la care au asistat şi numeroşi melomani... pentru că era cuprins în programul lunar al Filarmonicii... Intrând în sală, încercând să văd figuri cunoscute printre spectatori, am avut sentimentul că acele personalităţi care au dus gloria şcolii noastre muzicale, absolvenţi ai Conservatorului-Academiei-Universităţii bucureştene, nu s-au numărat printre invitaţi - altfel nu-mi pot explica absenţa unor compozitori, muzicologi şi interpreţi de cotă, din generaţii diferite, de la momentul cuminant (şi final) al aniversării pe care ar fi onorat-o cu plăcere şi emoţie. Am tot mai mult convingerea că „în ecuaţie” contează doar corpul profesoral actual şi studenţii „aferenţi” - restul e... istorie...

L-am ascultat pe rectorul Dan Dediu referindu-se la Cuza, la regii care au contribuit la dezvoltarea învăţământului muzical românesc, mulţumind tuturor celor ce s-au implicat în realizarea zilelor-eveniment, dar nu am auzit nici măcar un cuvânt, fie şi la modul general, despre cei care au pornit, de pe băncile instituţiei, în drumul către performanţă, către recunoaşterea internaţională. Pe cât este de adevărat că pregătirea sub îndrumarea unor pedagogi excepţionali le-a asigurat baza pe care şi-au construit propria devenire, pe atât este de real faptul că importanţa oricărei forme de învăţământ se „măsoară” în rezultate, iar acestea înseamnă tocmai valorile şlefuite în clasele de studiu şi afirmate pe scenele ţării şi ale lumii, prin care profesorii şi-au demonstrat talentul şi capacitatea de a le transmite ceva din tainele artei sunetelor.

Doar un grup de dascăli şi o conducere eficientă nu ar fi reuşit niciodată să ducă mai departe însăşi existenţa Conservatorului, dacă nu ar fi produs acele rezultate cu care ei înşişi se recomandă şi se mândresc. Desigur, s-a vorbit mult despre toate acestea în cadrul „închis” al comunicărilor de la UNMB, dar cred că aşteptam ca, pe lângă mulţumirile aduse şi tehnicului şi secretarelor, să fie menţionat, şi în faţa publicului, faptul că în lume sunt sute de interpreţi români unanim apreciaţi, cândva studenţi aici.. Dar... probabil nu a fost cazul....

Din fericire, în concertul din acea seară, pe podium s-au regăsit câţiva interpreţi din galeria excelenţei, parte chiar profesori la UNMB, evident formaţi, la rândul lor, de către maeştri pe care acum îi continuă (şi) la catedră. Astfel, în debut, percuţionistul Alexandru Matei a făcut o demonstraţie de virtuozitate în Rebonds de Xenakis, trimiţând cu gândul poate la tobele care, şi în Evul Mediu, însoţeau anunţurile importante pentru urbe. Schimbând „registrul”, pianistul Viniciu Moroianu a abordat două creaţii româneşti de mare frumuseţe - Marş evreiesc de Jora şi o secvenţă din Sonata nr. 3 de Enescu -, realizate cu binecunoscuta sa capacitate de a reliefa sensuri şi de a construi suprafeţe încărcate de expresivitate şi profunzime, cu o tehnică şi o înţelegere aparte, pentru ca apoi, pianistul Valentin Gheorghiu şi violonistul Gabriel Croitoru să propună prima secţiune din Sonata enesciană nr. 3 în caracter popular românesc, excelent tălmăcită, într-o impecabilă relaţionare instrumentală, sunetul cald al viorii completându-se ideal cu tuşeul rotund al pianului, revelând calitatea unui duo performant şi sensibil deopotrivă, aducând şi meditaţia elevată şi parfumul folclorului stilizat, cu o linişte interioară şi un echilibru cu totul special. Cei doi artişti au revenit pe podium pentru a cânta, alături de violoncelistul Marin Cazacu, în partea lentă din Trio-ul de... Valentin Gheorghiu, o pagină scrisă cu decenii în urmă, păstrându-şi nealterată prospeţimea şi inventivitatea melodică şi tenta discretă de sorginte (de asemenea) folclorică, redată cu fineţe într-o „formulă” interpretativă unanim apreciată.

Ca şi în concertul dedicat împlinirii a 140 de ani de la înfiinţarea Conservatorului, şi de această dată a răspuns invitaţiei îndrăgita mezzosoprană Ruxandra Donose (sosind de la Viena), una dintre solistele noastre care, fără a face uz (şi... caz) de reclamă excesivă, s-a impus de două decenii pe toate vestitele scene de spectacol şi de concert din lume, păstrând, ca şi acum, naturaleţea şi firescul ce-i conferă un plus de farmec atât în prezenţa scenică elegantă şi mereu juvenilă, cât şi în cântul cuceritor prin sinceritate şi inteligenţă, prin frazarea perfect adaptată stilistic şi paleta coloristică diversă determinată de sensurile cuprinse în text şi de cerinţele scriiturii muzicale; acompaniată cu acurateţe de către tânărul pianist Sergiu Tuhuţiu, a trecut cu dezinvoltură - în maniera ce o caracterizează - de la miniatura vocală inspirată din cântecele populare - Du-te dor, cu Mureşu` şi Bade, pentru ochii tăi de T. Brediceanu - la fineţea liedului francez - Apres un reve de Faure - sau la strălucitoarea arie din opera Semiramida de Rossini, rostind recitativul cu ştiinţă, „tăind respiraţia” prin avalanşa coloraturii spectaculoase şi acutul sigur, într-o egalitate uimitoare de registre, totul rezolvat cu o uşurinţă şi o anvergură proprie doar artiştilor de clasă (şi de... rasă).

Pe lângă muzica „clasică”, am ascultat şi piese de jazz propuse de pianistul Mircea Tiberian şi tânăra Nadia Trohin (...doar voce) în decupaje din albumul „La margine de Bucureşti”, pentru ca în finalul serii, dorind să aducă un suflu „mai altfel”, maestrul Marin Cazacu - deopotrivă coordonatorul întregului program de concert - şi câţiva dintre discipolii săi, alcătuind Ansamblul „Violoncelissimo”, să prezinte un fragment grav, aproape patetic, din Bachianas Brasileiras nr. 1 de Villa Lobos,  Zborul cărăbuşului de Rimski-Korsakov într-un tempo ameţitor de mare efect, Oblivion şi Libertango de Piazzolla, contrastante ca atmosferă dar la fel de celebre, ca şi The Final Countdown în aranjament de Păutza, spre încântarea tuturor, dovedind că şi o melodie „lejeră” poate să devină o bijuterie muzicală dacă este interpretată cu profesionalism, cu o reală plăcere, cu umor şi ştiinţă a cântului „împreună”, reliefată şi în omogenitatea specială a grupului şi în continuitatea liniei preluată de la un instrumentist la altul şi în explozia de tinereţe cu care au investit lucrările atât de accesibile şi atât de... dificile.

A fost un concert de ţinută, în care s-au întâlnit artişti de top, reprezentativi pentru ceea ce au însemnat şi înseamnă adevăraţii profesori şi „produsele” de marcă ale instituţiei care, de un veac şi jumătate, există pentru a sluji muzica, pentru a forma muzicieni cu o pregătire solidă în varii domenii, capabili să se afirme pregnant aici şi... oriunde. Numai că, exceptându-i pe cei care au (în)cântat pe scenă, ceilalţi mulţi şi importanţi nu au avut bucuria să participe la ceea ce ar fi fost şi sărbătoarea lor - păcat... Cât despre faptul că TVR a preferat să filmeze doar programul prezentat în Cişmigiu, nicidecum cel de la Ateneu...