Concertul Filarmonicii bucureştene. Muzică bună din epoci (atât de) diferite!

Este adevărat, dirijorul Camil Marinescu este un apropiat al colectivului orchestral al Filarmonicii bucureştene. Este unul dintre motivele pentru care poate programa opus-uri muzicale complexe; cum sunt marile simfonii postromantice, spre exemplu. Ştie şi poate a susţine dramaturgii ample.

Fie că este vorba de marile creaţii semnate de Bruckner sau de Mahler; …fie că împlineşte un mare opus orchestral actual, cum este cea de a 5-cea Simfonie, lucrare de mari proporţii, terminată cu totul recent de compozitorul Adrian Iorgulescu (foto dreapta). Se poate vorbi în acest caz de o dramaturgie autentică ce are la bază condiţionările unei abotdări quasi simfonice care evită, cum era de aşteptat, mijloacele simfonismului tradiţional. Poţi găsi, însă, în această amplă construcţie reverberaţii ale cugetului ce ating zone afunde ale unei atitudini lucide, întrebătoare, mai rar întâlnită în componistica europeană a ultimilor ani. Desfăşurată pe parcursul a trei mari părţi ce se succed fără întrerupere lucrarea solicită şi, în egală măsură, suprasolicită atât atenţia, concentrarea memebrilor marelui aparat orchestral, cât şi a publicului.

În plan componistic, se poate glosa mult pe direcţia implicării artistului în ce priveşte observarea destinelor actuale; ale noastre, ale individului ce cugetă cu vădită îngrijorare. Principiul contrastelor se extinde aici de la nivelul micro la cel macro al construcţiei. Spre finalul lucrării, momentul „imploziei asumate”, Iorgulescu explicitează aceste investigaţii de o manieră ce slăbeşte atenţia ascultătorului pe care ar dori, însă, a-l implica în acest impresionant excurs.

„Închisă şi compactă, suficientă sieşi, - declară autorul - derularea fonică se revendică şi se nutreşte suveran din matricea propriului AND”. „Derulare fonică?” Nu am avut impresia că autorul a construit doar un obiect sonor amplu, „suficient sieşi”. Am perceput şi am considerat că derularea este una muzicală! Este meritul dirijorului şi al membrilor ansamblului de a fi construit de o manieră cu totul coerentă acest amplu opus orchestral.

Pe de altă parte, trebuie observat, nu întregul public tradiţional al Filarmonicii este dispus „a gusta” creaţiile ce aparţin vremurilor actuale. Pentru unii dintre cei vârstnici mai ales, muzica clasico-romantică se constituie într-un domeniu al refugiului, al amintirilor agreabile. Cei care au rămas în sală şi-au împlinit măcar curiozitatea de a observa că fiecare epocă îşi are creatorii şi muzica ei; că schimbarea vremurilor aduce inclusiv schimbarea viziunilor, a abordărilor în domeniul creaţiei.

Simfonia lui Iorgulescu este muzica timpului nostru. Este cea mai mare lucrare simfonică românească actuală, oferită de Filarmonica bucureşteană, de dirijorul Camil Marinescu (foto dreapta), în anii din urmă. La nivelul şefului de orchestră faptul este cu totul meritoriu. La nivelul instituţiei, nu!

Este firesc ca în cazul Filarmonicii, instituţie susţinută de bugetul central al ţării, de noi toţi, asemenea evenimente ce privesc etalarea valorilor naţionale, să fie create cu sporită frecvenţă.

De această dată, spre bucuria marelui public, prima parte a concertului a programat evoluţia mult aşteptată a violonistului Remus Azoiţei; de această dată în excelentă formă! Este personalitatea unui virtuoz autentic.

Mai puţin masivitatea şi în primul rând supleţea timbrului violonistic caracterizează această abordare a celebrului Concert datorat lui Piotr Ilici Ceaikovski. Azoiţei (foto stânga) dezvoltă o comunicare în egală măsură cursivă şi spectaculoasă, permanent captivantă, îmbogăţită de o viziune expresiv funcţională asupra complexului timbral.

Spre deliciul publicului său, la cererea insistentă a acestuia Azoiţei a oferit în supliment, două capricii de Paganini; am în vedere primul concert, cel de joi seara.