Concerte pentru tubă şi orchestră, la Ateneu
0
Joi şi vineri, la Sala mare a Ateneului Român, de la ora 19.00, Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu", dirijată de Walter Hilgers, cu solistul tubist Jung Siegfried, va avea în program lucrări de Johannes Brahms (Uvertura tragică, op. 81), de Ralph Vaughan-Williams (Concertul pentru tubă şi orchestră), de Ionel Dumitru (Dans românesc nr. 2 pentru tubă şi orchestră) şi de Dmitri Şostakovici (Simfonia nr. 5, în re minor, op. 47),
Dirijorul Walter Hilgers, născut în 1959 în Germania, a studiat tubă, contrabas şi pian la Universitatea de Muzică din Aachen. În 1978 a fost angajat la Orchestra simfonică din Düsseldorf iar la vârsta de 20 de ani a câştigat postul de tubist la Orchestra Filarmonicii din Viena. În 1979 a fost invitat să cânte în Orchestra Festivalului de la Bayreuth, post pe care l-a deţinut în următorii 12 ani. Pe lângă aceste ansambluri a mai funcţionat şi în Orchestra Filarmonicii din Hamburg şi NDR Symphony Orchestra din Hamburg. În decursul a trei decenii de carieră de instrumentist în orchestră, a cântat sub bagheta unor dirijori celebri, precum Herbert von Karajan, Claudio Abbado, Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Lorin Maazel, André Previn, Pierre Boulez, Georg Solti, James Levine, Seiji Ozawa, Riccardo Muti, Bernhard Haitink, Günther Wand. Este membru fondator al formaţiei “German Brass Ensemble”, în care a funcţionat timp de 25 de ani şi alături de care a lansat numeroase înregistrări CD şi DVD de succes internaţional. Pe lângă activitatea de instrumentist, Walter Hilgers desfăşoară o bogată carieră didactică, încă din 1978, predând tubă şi muzică de cameră la Düsseldorf, Aachen, Lübeck şi la Universitatea de Arte din Hamburg. Începând din 1995 este profesor de muzică de cameră la Universitatea Franz Liszt din Weimar. În ultimii ani, Walter Hilgers este cunoscut în calitate de solist, instrumentist de muzică de cameră, dirijor şi profesor în ţări din Europa, Asia, Australia, America de Sud şi în SUA. Din stagiunea 2007-2008 deţine postul de Dirijor principal invitat la Filarmonica "Banatul" din Timişoara. Printre orchestrele pe care le-a dirijat se numără Orchestra Radio din München, Orchestra Radio Bucureşti şi Orchestra de Cameră Radio Bucureşti, Filarmonica din Zagreb, Orchestra Filarmonicii din Montevideo, Orchestra Naţională a Argentinei din Buenos Aires, Frankfurt Brandenburg Orchestra şi Orchestra Filarmonicii din Nisa.
TUBISTUL SIEGFRIED JUNG
Siegfried Jung, născut la Timişoara, a studiat muzica cu specializarea tubă la Universitatea de Muzică "Franz Liszt" din Weimar, Germania. Începând din 1999 este tubist în orchestra Teatrului Naţional din Mannheim. Din anul 2000 predă tuba la Facultatea de muzică a Universităţii din Mannheim. De asemenea, a predat tuba la Universitatea de Muzică din Frankfurt-Main între anii 2008 şi 2012. Siegfried Jung este invitat să susţină cursuri de măiestrie atât în ţară, cât şi în străinătate. Solistul a colaborat ca tubist cu orchestre renumite, printre care Sinfonieorchester des Bayerischen Rundfunks, Radiosinfonieorchester des SWR Stuttgart, Sinfonieorchester des Hessischen Rundfunks, Gewandhausorchester Leipzig, Radiosinfonieorchester Saarbrücken des SR, NDR-Radiophilharmonie Hannover, Niederländischen Philharmonie Amsterdam. De asemenea este invitat frecvent să colaboreze cu orchestrele teatrelor de operă de la Karlsruhe, Stuttgart, Frankfurt-Main, Saarbrücken, Wiesbaden. În bogata sa activitate artistică a cântat sub bagheta unor dirijori celebri precum Mariss Jansons, Lorin Maazel, Horst Stein, Kent Nagano, Mario Venzago, Peter Eötvös. Siegfried Jung evoluează adesea în calitate de solist cu ansambluri simfonice cât şi cu ansamblul Teatrului Naţional din Mannheim.
Siegfried Jung cântă pe un instrument Melton.
Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu"
Dirijor
WALTER HILGERS
Solist
JUNG SIEGFRIED
Program
Johannes Brahms
Uvertura tragică, op. 81
Ralph Vaughan-Williams
Concertul pentru tubă şi orchestră
Ionel Dumitru
Dans românesc nr. 2 pentru tubă şi orchestră
Dmitri Şostakovici
Simfonia nr. 5, în re minor, op. 47
JOHANNES BRAHMS (1833 - 1897)
Uvertura tragică
Johannes Brahms a fost unul dintre cei mai străluciţi compozitori ai tuturor timpurilor. Arcul vieţii sale este cuprins între 7 mai 1833 (Hamburg) şi 3 aprilie 1897 (Viena). Tatăl său era contrabasist. A fost atras de timpuriu de compoziţie şi de pian, instrument costisitor (şi) la vremea aceea. Contribuia la bugetul familiei cântând în localuri, adesea piese de-ale sale. Citea enorm şi pasionat. Lecţii sistematice a luat de la un autor uitat azi, dar temeinic pregătit în materie, Marxsen, care i-a insuflat cultul pentru Bach, Mozart şi Beethoven. În 1849 devine companionul violonistului Reményi, prin care ajunge la Joseph Joachim de a cărui preţuire şi prietenie se va bucura timp îndelungat. Cu cel din urmă întreprinde turnee de răsunet (inclusiv în Transilvania), prin el cunoaşte mari personalităţi ale veacului (Liszt, Wagner). De Schumann îl vor lega sentimente calde; acesta, în urma audierii Sonatei brahmsiene op.1 pentru pian, a scris un articol în Neue Zeitschrift für Musik, semnalând apariţia unui autor de geniu: aşa şi era. În câteva rânduri Brahms a ocupat posturi de şef de capelă la curţi din Europa centrală, dar pentru puţin timp, găsind de cuviinţă că e mai bine să se dedice compoziţiei şi, din când în când, dirijatului. În 1862 se fixează (oarecum, pentru că îi plăcea să schimbe locul) la Viena, unde îi va fi „cartierul general“ până la moarte. O vreme (câţiva din anii vienezi de început) răspunde de organizarea concertelor societăţii Prietenii muzicii. Renumele său creşte şi se consolidează. Vin recunoaşterile oficiale: i se va acorda ordinul Maximilian (coleg întru distincţie: Wagner), este doctor honoris causa al Universităţii din Cambridge (Uvertura academică va fi compusă mai târziu, la conferirea aceluiaşi titlu de către Universitatea din Wroclaw). Reputatul Hans von Bülow devine înfocat propagator al muzicii sale (el a lansat sloganul „cei trei mari B“, punându-l după Bach şi Beethoven). Are bucurii şi satisfacţii, dar nici durerile nu-l ocolesc, chiar dacă nu le dezvăluie; între acestea, una dintre ultimele, este moartea Clarei Schumann, după care, la nici un an, se va stinge la rându-i.
Brahms are o creaţie impresionantă (peste 120 de opusuri, unele cu mai multe piese), în toate genurile, mai puţin opera şi poemul simfonic. Patru simfonii (a căror tonalitate se înşiruie dând - simplă coincidenţă ?! - tema „Jupiter“: do - re - fa - mi), concerte (2 de pian, unul de vioară, cel pentru vioară şi violoncel), sonate (3 de pian, 3 de pian şi vioară, 2 de pian şi violoncel), 2 uverturi, serenade, cvartete, triouri, o cantitate apreciabilă de piese pentru pian, lieduri, coruri, celebrul Recviem german. Brahms este un clasic-romantic sau, în altă formulare posibilă şi acceptabilă, un romantic-clasic. El nu considera formele clasice depăşite, ci cadrul în care se putea mişca în voie, turnând idei muzicale proprii, riguroase linear şi polifonic, de mare mobilitate ritmică şi metrică, cu armonii îndrăzneţe dar solide, cu orchestraţie discretă şi totodată puternică, personală.
Uvertura tragică, în re minor, op. 81, a fost compusă în acelaşi timp cu Uvertura academică, în vara anului 1881. Dacă cea din urmă are un caracter tineresc, festiv şi vesel, Uvertura tragică se înscrie în sfera „serioasă“ (Brahms însuşi o etichetează drept „melancolică“, sau, tot el, despre uverturile sale: „una plânge, alta râde“). Se pare că autorul a ezitat între denumirea de dramatică şi tragică (în acest sens solicită părerea lui Bernard Scholtz, conducătorul Orchestrei din Wroclaw, care i-a dirijat în primă audiţie acolo Academica). Într-un aranjament (reducţie) pentru pian la patru mâini, Brahms a cântat-o împreună cu Clara Schumann, în septembrie 1880, Joseph Joachim a făcut o lectură pentru corectarea ştimelor în decembrie, luna în care, pe 20, a avut loc prima audiţie la Filarmonica din Viena, sub bagheta lui Hans Richter. Uvertura începe cu două acorduri (ca şi Eroica beethoveniană!). Temele au un aer patetic, orchestraţia este consistentă, armonia bogată, ritmica şi accentele impun prin fantezie. Începutul dezvoltării reia prima temă tot în „sotto voce“; aici predomină latura voliţională, moderată ici-colo de ţesătura acordică mereu caleidoscopică; în repriză tema răsună ca un avânt mereu înfrânat; coda are momente de fanfară iar încheierea este masivă, hotărâtă, am putea spune eroică. (Text de Petre CODREANU)
RALPH VAUGHAN WILLIAMS (1872 - 1958)
Concert pentru tubă şi orchestră
Ralph Vaughan Williams şi-a înscris numele în istoria muzicii universale prin remarcabila sa contribuţie la revirimentul muzicii britanice în secolul XX. Muzician complex, compozitorul a fost organist, muzicolog, dirijor, editor, pedagog, a conferenţiat, a cules folclor şi a participat ca personalitate marcantă, timp de şase decenii, la viaţa muzicală din Marea Britanie. Născut în 1872, a început studiul muzicii învăţând mai multe instrumente (pian, vioară, violă, orgă). La Royal College of Music din Londra a studiat compoziţia cu Charles Villiers Standford şi Hubert Parry, iar în 1897 a fost discipolul lui Max Bruch la Berlin. În 1901 a obţinut doctoratul la Cambridge şi în 1908 s-a aflat la Paris, unde a beneficiat de îndrumările lui Maurice Ravel, în special în ceea ce priveşte conciziunea stilului. După sfârşitul Primului Război Mondial, a devenit profesor la Royal College of Music, dirijor al corului „J. S. Bach” (1920-1928) şi organizator la „The English Folk Dance and Song Society”. Un proiect de care a fost deosebit de ataşat s-a numit „Leith Hill Musical Festival”, eveniment naţional la care a participat în calitate de dirijor de la prima ediţie, din 1905, până în 1953. Preocupat de găsirea unui drum propriu în compoziţie, Vaughan Williams a apelat la resursele muzicale naţionale, în primul rând folclorul, dar şi muzica elisabethană. Începând din 1903 a cules peste 800 de cântece populare în Norfolk, Essex şi Sussex şi această profundă cunoaştere a folclorului i-a permis elaborarea unui limbaj bazat pe modalismul muzicii tradiţionale prin care, fără a se utiliza citatul, se recompune o muzică folclorică imaginară. Lucrări ce ilustrează această direcţie au fost compuse în decurs de decenii, aşadar caracterizează întreaga sa activitate creatoare şi se înscriu într-o diversitate de genuri. Cele mai cunoscute sunt On Wenlock Edge (1909) pentru tenor, pian şi cvartet de coarde, piese corale, A Sea Symphony (1909), opera-baladă Hugh the Drover (1914), Pastoral Symphony (1922), Six Studies in English Folklor (pentru violoncel şi pian, 1926), opera Sir John in Love (1929), baletul Job (1930), Fifth Symphony (1935), Five Variants on Dives and Lazarus (pentru coarde şi harpă, 1939), Folksongs of the Four Seasons (pentru cor de femei şi orchestră, 1950), opera Thomas the Rhymer (1958). Statutul său de conducător al şcolii britanice de compoziţie s-a confirmat şi în cele 9 simfonii, prin elemente de originalitate, cum ar fi o melodică modală, uneori pentatonică, cu o bază armonică formată din acorduri ce nu derivă din melodie. Într-o altă sferă stilistică se înscrie creaţia cu o extraordinară dimensiune spirituală, cu accente, uneori, mistice. Profunda viziune religioasă este de asemenea prezentă într-o diversitate de genuri şi pe parcursul câtorva decenii. Five mystical Songs (1911) pe versuri de George Herbert, Misa în sol minor (1923), oratoriul Sancta Civitas (1926), Three Choral Hymns (1930), Magnificat (1932), cantata Dona nobis pacem (1936), opera The Pilgrim’s Progress (1951), cantata de Crăciun Hodie (1954). Cu Misa în sol minor Vaughan Williams deschide un nou orizont tradiţiei a cappella (fără acompaniament orchestral), aducând astfel un omagiu şcolii de la Westminster Cathedral şi reprezentantului polifoniei engleze, William Byrd. Deşi multe lucrări evidenţiază preferinţa compozitorului pentru vocea umană (solo sau cor), există şi lucrări destinate unui solist instrumental. Concertul pentru vioară şi coarde (1925) denumit iniţial Concerto accademico, demonstrează o apropiere de stilul neo-clasic şi de ecourile muzicii lui Johann Sebastian Bach, în timp ce Concertul pentru pian (1931) poate fi asociat cu scriitura lui Béla Bartók. În Concertul pentru oboi şi coarde (1944), compus special pentru oboistul Leon Goossens, latura capricioasă şi cea lirică se completează într-o formulă originală. Muzicianul multilateral Vaughan Williams nu a exclus din creaţia sa nici muzica de film; în 1943 a compus muzica filmului The Story of a Flemish Farm, iar în 1948 coloana sonoră pentru Scott of the Antarctic.
Atunci când, în 1954, London Symphony Orchestra pregătea concertul pentru aniversarea jubileului de aur, Vaughan Williams a fost întrebat dacă are o lucrare nouă adecvată evenimentului. Compozitorul a răspuns că are un concert pentru tubă, în cazul în care orchestra are un tubist competent. Întrucât tuba a fost un instrument introdus în orchestră relativ târziu, în jurul anului 1830, nu a existat un repertoriu dedicat acestui instrument. Philip Catelinet a fost cel care a preluat responsabilitatea interpretării concertului şi a studiat partitura împreună cu autorul. Astfel primul concert compus pentru tubă a fost prezentat în premieră pe data de 13 iunie 1954 la Royal Festival Hall, cu London Symphony Orchestra sub bagheta lui Sir John Barbirolli. Cele trei părţi ale concertului pun în evidenţă posibilităţile tehnice ale instrumentului. În prima parte, un marş alert demonstrează că tuba are capacitatea de a executa pasaje de agilitate şi în secţiunea cadenţei se explorează registrele extremelor. Partea mediană, Romanza, impresionează prin lirismul cantilenei, iar în ultima parte, un rondo energic, virtuozitatea este încă o dată afirmată pe deplin, chiar şi la acest masiv instrument. (Text de Ozana ALEXANDRESCU)
DMITRI ŞOSTAKOVICI (1906 – 1975)
Simfonia nr. 5, în re minor, op. 47
În 26 ianuarie 1936, ziarul Pravda publica un articol intitulat: „Haos în loc de muzică”. În stilul demascărilor sovietice echivalente unei condamnări la moarte, criticii de serviciu acuzau muzica lui Şostakovici drept „formalistă” şi „duşmănoasă la adresa poporului”. Stalin însuşi se ridicase şi plecase din sală, cu o seară înainte, în timpul spectacolului cu opera Lady Macbeth din Mtsensk, aceeaşi lucrare care, la premiera petrecută cu doi ani înainte, îi asigurase compozitorului celebritatea. Şostakovici se afla într-o situaţie disperată. La doar 31 de ani, se vedea transformat din copilul răsfăţat al muzicii ruse contemporane, în inamicul public numărul unu al realismului socialist, aşa cum trebuia reprezentat în artă. Începutul Marii Terori îi afectase deja cercul apropiat al familiei şi prietenilor, dintre care unii fuseseră ucişi, iar alţii deportaţi (printre aceştia numărându-se cumnatul, respectiv soacra sa). Peste noapte, îşi pierduse trei sferturi din venituri, iar cei care până deunăzi îi lăudau formidabilul talent se deziceau acum oficial şi violent de muzica sa „decadentă”. Vreme de aproape doi ani, a stat cu bagajul la uşă, gata oricând să fie arestat de comisarii poporului, care mişunau pe străzile din Sankt Petersburg şi prin toată ţara. Doar în acel an au fost lichidaţi peste o jumătate de milion de oameni, alte şapte fiind trimise în gulag. În căutarea puterii absolute, Stalin schimbase politica, trecând de la expansiunea prin propagandă, la crima de stat. Şostakovici participase mai degrabă naiv la dezvoltarea culturii din tânăra Uniune Sovietică, atingând notorietatea prin muzica de film scrisă pentru câteva pelicule de propagandă, dar şi prin lucrări avangardiste, acceptabile regimului politic, încă adept al ruperii de tradiţia „burgheză” a occidentului european. În timp ce articolul defăimător era publicat în principalul ziar al Partidului, compozitorul lucra la Simfonia nr. 4, exemplu de maturitate şi libertate stilistică, avându-l drept model pe Mahler (realizând riscurile, a retras lucrarea, premiera având loc abia în 1961). Un alt avertisment a venit în februarie 1937, când Şostakovici a primit o chemare la interogatoriu, care în atâtea alte cazuri se tradusese prin dispariţia în beciurile NKVD-ului. Cu siguranţă că Stalin, altădată admirator al muzicii sale, nu dorea asasinarea compozitorului, care altfel se putea produce şi fără o justificare de faţadă. Intenţia transmisă destinatarului privea „îndreptarea păcătosului” şi îmbrăţişarea sinceră şi necondiţionată a idealurilor socialiste. Ceva trebuia întreprins de urgenţă. Cum să-ţi salvezi viaţa fără să te sinucizi moral şi artistic? Soluţia lui Şostakovici se află în Simfonia nr. 5. Cu câteva zile înaintea premierei din 21 noiembrie 1937, un text semnat cu numele său considera noul opus „răspunsul creator al unui artist sovietic la critica justificată”. La rândul său, acest răspuns a lansat posterităţii o altă întrebare: reprezintă Simfonia nr. 5 un compromis substanţial sau şi altceva decât doreau Stalin, Molotov şi Jdanov să audă? „Problema” constă în special în finalul aparent triumfalist, al „devenirii unui artist”, după cum îl descria Alexei Tolstoi într-o cronică elogioasă. Iată un veritabil per aspera ad astra, după modelul simfoniei cu acelaşi număr a lui Beethoven, al drumului anevoios dar biruitor parcurs de erou de la suferinţă şi conflict către lumina călăuzitoare a adevărului, unul cu atât mai solid cu cât nu provenea dintr-o percepţie subiectivă, ci emana de-a dreptul din ideologia superioară a comunismului. Ce ascultăm însă înaintea acestui final aşa-zis controversat? Orice, dar nimic conformist. Şostakovici inundă spaţiul cu tragismul când disperat, când resemnat al primei părţi. Dimensiunea autobiografică necenzurată se suspendă în scherzoul următor, care, asemenea lui Mahler, ascunde tensiunea în spatele simplităţii, al umorului şi sarcasmului. Cu atât mai puternic se resimte impactul celei de-a treia secţiuni, un veritabil recviem în memoria tuturor celor morţi, ştiuţi şi neştiuţi, care scăldau în sânge paradisul terestru promis de Lenin. Pentru a determina sentimentul comuniunii şi al consolării, Şostakovici apelează la fondul spiritual tradiţional rusesc, prin introducerea unor fragmente din slujba prohodului ortodox. Finalul ia forma unui marş triumfal, procedeu frecvent folosit de compozitor în creaţia sa, fie camerală sau simfonică. Ambiguitatea domină caracterul mişcării, întreruptă de o întoarcere la sonorităţile recviemului anterior. Odată revenit, marşul devine tot mai silnic şi schimonosit, înaintând într-un tempo apăsător şi insuficient de însufleţit pentru a proclama victoria finală a proletariatului. Stalin afirmase cândva că o atitudine pozitivă va face viaţa să pară mai bună. Chiar şi în ultimele măsuri, Şostakovici lasă adevărul să străpungă masca bucuriei impuse: în mijlocul exploziei de lumină a lui re major (tonalitate asociată dintotdeauna mântuirii şi izbânzii) nota străină si bemol deviază de la linie şi pulsează ca un strigăt mut. După ultimul acord, publicul adunat în Sala Conservatorului din Leningrad a aplaudat în picioare, mai mult de o jumătate de oră. Satisfăcuţi şi surzi, liderii de la Kremlin i-au acordat clemenţă compozitorului. În timpul recviemului din partea a treia au fost văzuţi oameni plângând – în 1937, aproape un delict. Cu toţii au aplaudat într-un gest de solidaritate, de eliberare, de regăsire şi de dizidenţă. Dar, în acelaşi timp, poate că înainte de orice au făcut-o pentru a-şi salva eroul. (Text de Mihai COJOCARU)
Se încarcă comentariile...
