Concerte de sezon
0
Muzică şi bună dispoziţie. Asta şi-au propus să ofere publicului bucureştean autorii unor evenimente apropiate spiritului sărbătorilor de iarnă. Pe această direcţie s-au orientat organizatorii recentului concert al Orchestrei Române de Tineret, inimosul director al formaţiei, violoncelistul Marin Cazacu, părintele spiritual al ansamblului, Agenţia Lanto Communications.
Susţinut la Ateneul Român, concertul s-a constituit într-o veritabilă sărbătoare a muzicii, moment condus de dirijorul Cristian Mandeal; este un muzician care – iată! – cu fiecare apariţie a domniei sale în faţa ansamblului, ni se dezvăluie a fi un veritabil pedagog al acestui organism al tinerilor instrumentişti. „Magia iernii” – prefer genericul notat în graiul locului – a fost un adevărat spectacol muzical, un spectacol al bucuriei de a face muzică, de a dărui muzică.
De la Berlioz şi Grieg la Johann Strauss şi Nikolai Rimski Korsakov, de aici la savurosul moment, dansul aromân Gaida de Theodor Rogalski, totul a fost o încântare considerată în termeni proprii dar şi în sens figurat! Căci s-a cântat cu responsabilitate, cu bucuria acelui înălţător sentiment al prospeţimii în adresare; s-a cântat cu o maleabilitate firesc exprimată a mişcării, cea care, uneori, în virtutea unui avânt juvenil, scapă de sub control fermitatea tempoului în celebrul Bolero de Maurice Ravel.
In plus, concertul a oferit prilej susţinerii unui spectaculos moment, acela al evoluţiei acestui minunat artist, percuţionistul Bogdan Băcanu, virtuoz al marimbafonului, actualmente profesor al Academiei de Muzică din Viena. Este o virtuozitate instrumentală de nivel transcendental ce atinge limitele unei căutări de-a dreptul speculative la nivel timbral; datele partiturii bachiene, Concertul în do major – o transcripţie pentru patru marimbe, sunt folosite drept pretext pentru a crea o nouă realitate sonoră integrată spiritului momentului, sugestiv intitulat Rezonanţe exotice.
In mod cert, atât Băcanu cât şi mai tinerii săi colaboratori, membrii ansamblului The Wave Quartet, Emiko Uchiyama, Vladimir Petrov şi Christoph Sietzen, sunt artiştii unei dăruiri totale, de o maieră în care actul performanţei atinge limitele creaţiei înseşi. Cu care poţi fi de accord. Sau nu. Mai ales atunci când sunt utillizate marile partituri ale istoriei universale a muzicii.
Cu acelaşi prilej, firma olandeză de instrumente muzicale Adams, a avut ocazia de a oferi Orchestrei tinerilor, de asemenea Filarmonicii bucureştene, un generos set de instrumente de pecuţie valorizate la preţuri mai mult decât promoţionale.
Puţini sunt cei care îşi aduc aminte faptul că, relativ recent, s-au împlinit zece ani de la plecarea în eternitate a maestrului Tiberiu Olah, una dintre cele mai puternice, mai consistente şi mai originale personalităţi ale artei noastre componistice din a doua jumătate a secolului trecut.
Dirijorul Horia Andreescu
Nu au uitat acest lucru maestrul Horia Andreescu, de asemenea colectivul orchestral al Filarmonicii bucureştene. Au avut idea de a organiza un concert cu muzică din filme; cum ştim, arta cinematografică, o artă sincretică, şi-a facut apariţia în panteonul muzelor în deceniile de început ale secolului XX. Unele dintre momentele muzicale ale unor pelicule celebre au intrat în sala de concert. Aşa cum, la început de secol XIX, multe partituri de mare notorietate astăzi, au fost iniţial destinate teatrului; sunt momente muzicale create de către mari nume ale artei muzicale începând cu Beethoven însuşi. Şi-au căpătat independenţa date fiind valorile de specificitate ale muzicii.
Suita simfonică Mihai Viteazul este o astfel de creaţie datorată lui Olah; momentele muzicale potenţează valoarea evenimentelor cinematografice fără a le fi subordinate. Ia naştere un veritabil spectacol apropiat genului tabloului simfonic, spectacol pe care Andreescu îl susţine la nivelul unei plasicităţi imagistice de mare forţă expresivă. Sunt aspecte pe care le regăseşti în muzica pe care celebrul compozitor al neorealismului cinematografic italian, Nino Rota, o scrie pentru filmul La Strada sau pentru pelicula Război şi Pace, din care a fost extras momentul simfonic Waterloo.
O partitură concertantă clasică pe care am întâlnit-o în banda sonoră a filmului Amadeus este Concertul nr. 22 pentru pian şi orchestră, în mi bemool major, de Mozart. Revenită după ani buni pe scena de concert a Athenului, Dana Borşan reeditează o mare experienţă petrecută în compania muzicii maestrului salzburghez; am în vedere prima imprimare, la noi, a seriei celor peste douăzeci de concerte. Şi atunci şi acum dispune de forţa interioară a expresiei condiţionată de rigoare, de eleganţa nesofisticată a stilului galant regăsit în bucuria luminoasă a adresării, în sunetul consistent dar suplu al tonului pianistic. Şi totuşi, nu pot să nu observ, Filarmonica bucureşteană, susţinută de la bugetul naţional, are în prezent datorii neîmplinite faţă de creaţia naţională, inclusive faţă de creaţia lui Tiberiu Olah.
La început de decembrie, tot la Ateneu, un adevărat recital-marathon pianistic, a fost dedicat memoriei lui Dinu Lipatti. S-au împlinit 62 de ani de la trecerea artistului din această lume, o trecere fulgurantă, mult prea grabită, cu final tragic! Intruchipează în continuare imaginea geniului dispărut în plină floare a vârstei. Prezente pe toate marile standuri discografice din întreaga lume, imprimările sale sunt în continuare un best seller de prestigiu. Cu totul meritoriu, în zilele începutului de decembrie, Asociaţia Opus i-a dedicat, cea de a doua ediţie a unor manifestări cu caracter festivalier, suită de evenimente dedicate maestrului intrat în legendă.
Momentul culminant l-a constituit un extins recital pianistic pe parcursul căruia au putut fi urmăriţi doi dintre maeştrii artei pianistice internaţionale actuale, de asemenea doi tineri pianişti ce aduc afirmări semnificative în contextul vieţii noastre muzicale. Salutară la nivelul intenţiilor, acţiunea organizatorilor a fost însă modestă la nivelul promovării unui eveniment de o asemenea importanţă. Publicul meloman? Nu se arată a fi curios. Preferă să reasculte ceea ce deja cunoaşte. Dacă pe marile meridiane ale muzicii săli arhipline îl întâmpină pe Nikolai Luganski, la Bucureşti sala Ateneului a fost modest populată. Este artistul unei combustii interne atent controlate, conduse de o luciditate ce operează eficient, fără a limita grandoarea marilor desfăşurări, a marilor construcţii; cum se întâmplă în realizarea acestui monumental opus, puţin frecventat în sălile de concert, care este prima Sonată, în re minor, de Serghei Rachmaninov.
A fost vreodată cântată pe la noi?
Mai puţin creaţia clasico-romantică şi în mod special atributele unei gândiri imagistic timbrale de impresionantă sugestie îl recomandă pe pianistul chilian Alfredo Perl drept un artist al viziunilor de mare strălucire, de mare luminozitate sonoră. Mai puţin Beethoven sau Schumann şi în orice caz muzica lui Maurice Ravel, piesele din Ciclul Oglinzi, O barcă pe ocean sau Alborada del Gracioso, reprezintă adevărata imagine a artistului, un pianist de impresionantă circulaţie în zona aglo-saxonă a muzicii. In mod firesc muzica lui Enescu şi Lipatti a făcut obiectul atenţiei tinerilor muzicieni români. Un univers sonor bine imaginat, o cromatică timbrală extinsă, atent controlată, defineşte pianistul Mihai Ritivoiu în prezentarea acestui atât de particular opus enescian care este Sonata în fa diez minor.
Pe de altă parte trebuie apreciat faptul potrivit căruia Andrei Licareţ este tânărul artist capabil a susţine marile echilibre ale acestei fenomenale creaţii care este Sonata a 3-a, în si minor, de Frédéric Chopin; substanţa dramatică a lucrării dispune astfel de atributul eleganţei, mişcarea lentă este marcată de adâncimea meditaţiei ce susţine expresia evitând grandilocvenţa; în dinamica mare sonorităţile evită paroxismul vehemenţei înlesnind percepţia arhitecturii acestei lucrări, iar aceasta atât la nivelul detaliilor cât şi la acela al structurilor mari ale sonatei.
Dirijorul Christian Badea
Indiscutabil, prezentarea în săptămâni succesive, în compania orchestrei Filarmonice, a celor două simfonii brahmsiene, cea de a 2-a, în re major, şi cea de a 4-a, în mi minor, se constituie într-un eveniment al primei părţi a stagiunii de concerte, reprezintă un câştig profesional pentru colectivul orchestrei; este o importantă bucurie pentru public. Doi solişti îndrăgiţi de melomanii noştri, violoniştii Mihaela Martin şi Liviu Prunaru, au oferit opusuri concertante mai rar întâlnite pe afişele noastre de concert, lucrări semnate de Bela Bartok, de Antonin Dvorak. Sunt împliniri pe care le datorăm în bună parte dirijorului Christian Badea. Construcţie clară a arhitecturii simfonice, sonorităţi atent construite, o participare eficientă a membrilor ansamblului. Nu este puţin lucru! Atitudinea dirijorală a maestrului Badea este una vădit pragmatică, muzicalmente constructivă; sonorităţile dispun de o concreteţe pregnantă.
Urmează să distingem zonele universului spiritual al muzicii brahmsiene, un aspect pe care Badea îl are de dobândit în continuare. Nu putem uita, după George Georgescu, cu o jumătate de secol în urmă, singurul artist care a pătruns, la noi, universul vieţii interioare a simfonismului brahmsian a fost Erich Bergel, artistul unor copleşitoare încărcături sufleteşti comunicate ansamblului, arhitectul marilor construcţii simfonice de la Beethoven, la Brahms, la Bruckner.
Acest material a apărut pentru prima dată în România Literară, nr 52, decembrie 2012.
Se încarcă comentariile...
