Concert de tubă la Ateneu şi o Apocalipsă lipsită de Mântuire

Siegfried Jung FOTO Romeo Zaharia

O poezie pe cât de neaşteptată, pe atât de frumoasă, ca un amurg într-un peisaj rustic – aşa se poate rezuma partea a doua a unui foarte reuşit Concert pentru tubă şi orchestră de Ralph Vaughan Williams, ce a putut fi audiat joi şi vineri la Ateneu.

Scriam în articolul trecut că mediocritatea artistică a stagiunilor muzicale de la Ateneu sau Radio face să pară exagerată ideea construirii unei noi săli de concerte simfonice, sau renovarea radicală a Sălii Palatului. În afara evenimentelor de la Festivalul Enescu, în general găseşti multe locuri goale în sălile de concert româneşti. Uneori pe nedrept, aşa cum a fost cazul acestui concert.

Afişul era cel puţin interesant: un foarte frumos şi rar Concert pentru tubă şi orchestră de Ralph Vaughan Williams (compus în 1954 pentru jubileul lui London Symphony Orchestra) şi Simfonia Nr. 5 de Dmitri Şostakovici, alături de Uvertura tragică de Brahms şi un inedit Dans românesc (nr. 2) pentru tubă de Ionel Dumitru. A dirijat germanul Walter Hilgers, iar solistul la tubă a fost Siegfried Jung.

Sigur, un concert compus în 1954, cum este cel pentru tubă, îl face pe spectatorul neavizat şi obişnuit cu muzica romantică a secolului XIX să dea înapoi de la un asemenea experiment. În realitate, compoziţia lui Vaughan Williams este cât se poate de melodioasă şi foarte plăcută. Siegfried Jung a demonstrat pe rând virtuozitatea şi lirismul unui instrument care ajunge rareori să fie solist, dar şi propria sa artă interpretativă. O ocazie mai degrabă rară, la fel cum rare sunt şi rolurile principale de bas, la operă. Uimirea a fost continuată de un Dans românesc pentru tubă, o compoziţie a marelui tubist Ionel Dumitru, cel care, pe vremuri, cânta la instrumentul său Capriciile lui Paganini…

A doua jumătate a serii a fost invadată de cel supranumit Beethoven al secolului XX, Dmitri Şostakovici, şi de neliniştitoarea sa Simfonie Nr. 5. O poveste îngrozitoare, despre un artist care scapă ca prin minune de Marea Epurare stalinistă a anilor ’30, printr-un autodafé artistic. A fost doar o aparenţă care i-a păcălit pe culturnicii sovietici, căci, în realitate, această simfonie este un imens requiem pentru milioanele de morţi ai gulagurilor şi o punere în muzică a unei Apocalipse, cea a comunismului, o Apocalipsă privată de Mântuire. O viziune escatologică pe care dirijorul german Walter Hilgers a ştiut să o tempereze, accentuând solo-urile instrumentale, reţinându-se de la excesele sonore, oricât de tentant ar fi fost finalul simfoniei. Era singura soluţie pentru a face să rămână în memorie ambele părţi ale acestui concert special.

Pentru o relatare mai pe larg, mergeţi pe blogul Despre Opera, la articolul: Tuba şi Totalitarismul.