Concert-spectacol „mai altfel”

Baletul operei „Samson şi Dalila”, coregrafia Carmen Cojocaru, la Opera din Timişoara

De-a lungul timpului, Opera din Timişoara a oferit melomanilor, pe lângă spectacole atractive, şi concerte în care fie s-au prezentat opere mai puţin cântate, beneficiind de distribuţii spectaculoase, fie au fost gale ale tenorilor sau ale tinerelor talente, deosebit de interesante şi pentru că astfel orchestra evolua pe scenă, alături de cor şi solişti, dar şi pentru că aduceau o notă de inedit, de… altceva.

Spre sfârşit de mai, publicul a fost invitat să urmărească un „Medalion Saint-Saens”, compozitor poate mai rar inclus în stagiunea curentă – chiar şi în cea simfonică -, propunând lucrări orchestrale, concertante, dar şi momente din celebra sa operă Samson şi Dalila, sub bagheta dirijorului italian David Crescenzi, entuziast susţinător al proiectului care, în deschidere, a adus o partitură practic necunoscută la noi – oratoriul Tollite Hostias op. 12 -, din care a decupat un fragment interpretat de cor (pregătit excelent de Laura Mare) pe suportul orchestral discret. Apoi, în Dans macabru, am aplaudat şi solo-urile rafinate ale concert-maestrului Ovidiu Rusu şi sonoritatea ansamblului, fluenţa discursului, deşi, sincer, parcă aşteptam o subliniere mai pregnantă a frazelor cu încărcătură romantică şi a tentei incisive care să sugereze cumva imaginea… macabă, inspirată de superstiţiile de Halloween, mai ales că instrumentele de suflat intonează un Dies Irae de obicei terifiant. O altă creaţie prea puţin abordată de soliştii noştri – Concertul nr. 3 op. 61 pentru vioară şi orchestră -, a prilejuit revenirea pe podium a Corinei Murgu, rezolvând cu aplomb şi seriozitate dificila scriitură, conferind sensibilitate secţiunii mediane, etalând un sunet rotund şi cald, precum şi performahnică în părţile alerte, într-un dialog echilibrat cu orchestra, bine relaţionat de dirijorul care a optat, ca şi violonista, pentru o temperare a desfăşurărilor spectaculoase, preferând o anume sobrietate şi, poate, interiorizare, aplauzele prelungi constituind dovada clară că spectatorii au fost încântaţi de acea versiune interpretativă.

Corina Murgu în  Concertul nr. 3 de Saint-Saens, dirijor David Crescenzi, la Opera din Timişoara

După pauză ne-am lăsat cuceriţi de poezia tristă a miniaturii Moartea lebedei, sonurile violoncelului (Cristina Drăgoi) şi harpei (Mirela Antonie) însoţind graţia dansului Manuelei Ardelean, frumuseţea paginilor de Saint-Saens prelungindu-se (şi împlinindu-se) prin secvenţele din cea mai cunoscută operă a sa, pornind de la scena introductivă din actul I, în care corul şi orchestra au conturat atmosfera apăsătoare, în nuanţe estompate, precedând intrarea lui Samson, ideal personaj pentru tenorul Bogdan Roman (Zahariea), al cărui glas superb, amplu şi strălucitor, şi-a reconfirmat din plin caratele într-o ţesătură ce solicită şi forţă şi acut sigur şi accente eroice, date pe care tânărul solist le-a etalat plenar, stârnind entuziasmul melomanilor. A fost (şi) un regal al vocilor, pentru că şi mezzosoprana Ramona Zaharia a încântat în ariile Dalilei, timbrul său învăluitor, frazarea atent condusă, încărcătura aproape senzuală a expresiei reliefând inspirat trăirile eroinei pe care a întrupat-o cu distincţie, având şi o apariţie scenică de invidiat. Iar în final, Bacanala a adus vârtejul dansului realizat de către orchestră cu o paletă coloristică şi planuri diferenţiate în acumulări bine dozate, puse în valoare şi prin coregrafia adecvată imaginată de Carmen Cojocaru, balerinii în costume de efect având mişcări languroase sau pline de temperament, în nota sugerată de muzică.

Tenorul Bogdan Roman în  „Samson şi Dalila” la Opera din Timişoara

Mezzosoprana Ramona Zaharia în  „Samson şi Dalila” la Opera din Timişoara

Un program bine gândit de către managerul Corneliu Murgu, dorind să aducă şi „altceva” în stagiune, oprindu-se asupra creaţiei lui Saint-Saens, din care a selectat lucrări binecunoscute sau pe care publicul le descoperea, poate, în acea seară, alăturând opusuri din genuri diferite, ofertante şi pentru orchestra şi corul care astfel au abordat şi alte partituri pe lângă cele curente, demn de remarcat fiind şi faptul că în concertul-spectacol a fost implicat întreg ansamblul, punând totodată în valoare şi parte dintre soliştii instrumentişti sau tineri interpreţi vocali de mare perspectivă. Şi se prea poate ca, nu peste multă vreme, opera Samson şi Dalila să fie prezentată integral, într-o montare fastuoasă, Opera din Timişoara având glasuri de anvergură pentru rolurile principale, precum şi un întreg „aparat” vocal-orchestral capabil să dea viaţă unei asemenea monumentale partituri. Un argument deloc de neglijat ar fi şi faptul că tenorul Corneliu Murgu a întrupat cu strălucire personajul Samson pe mari scene ale lumii, în compania unor „monştrii sacri”, cunoscând deci „din interior” toate detaliile şi semnificaţiile conţinute în text şi în muzică, având şi experienţa unor montări realizate de regizori vestiţi, sub bagheta unor maeştri de elită – argumente esenţiale în sprijinul unei (posibile) viitoare premiere-eveniment, care să atragă în sală un public extrem de numeros. Dar până atunci, aplauzele şi ovaţiile celor care au asistat la concert – nu atât de mulţi pe cât ar fi meritat – au răsplătit calitatea deosebită a interpreţilor şi concepţia în sine a „Medalionului Saint-Saens”, menit să diversifice şi să îmbogăţească oferta teatrului timişorean, să răspundă tuturor gusturilor şi preferinţelor, spectatorii mai puţin familiarizaţi „descoperind” (poate) şi că… nu trebuie să aplaude după fiecare parte a unui Concert şi că marea muzică nu se rezumă la opere şi operete tradiţionale.