Complexul Œdipe

Oedipe la Covent Garden

Iniţial, acest articol ar fi trebuit să apară în numărul al doilea al unei reviste de operă româneşti editate de ONB, care cuprindea un dosar dedicat operei Œdipe. Materialul original al redactorului şef John Allison a fost publicat în numărul pe luna Mai al revistei Opera (UK) şi am colaborat într-o mică măsură la scrierea lui.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

La Londra, ICR organizează o serie de evenimente legate de această premieră britanică.

Descrisă de către Daily Telegraph drept „biblia industriei”, revista britanică Opera a fost şi este în continuare cel mai important comentator al scenei lirice mondiale din ultimii 65 de ani. Publicaţia a fost fondată în 1950 de către Lordul Harewood şi de atunci acoperă fără rival evenimentele din lumea operei, printr-un amestec de cronici (spectacole, înregistrări, cărţi) şi analize, plus publicarea calendarelor teatrelor de operă din toată lumea, dar şi prin faimoasa rubrică We hear that („Am auzit că”…n.n.). Editori şefi de durată lungă – Harold Rosenthal, Rodney Milnes şi (din anul 2000) John Allison – au asigurat continuitatea revistei, iar consiliul editorial include cei mai remarcabili critici de operă din presa britanică. Cu sediul la Londra, publicaţia dispune de o inegalabilă reţea internaţională de corespondenţi, acoperind spectacole din întreaga lume.

Complexul Oedip: John Allison explorează unica operă a lui Enescu

Pentru Pablo Casals, George Enescu era „cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace”. Yehudi Menuhin, în prefaţa la încă singura biografie în limba engleză a compozitorului român (de Noel Malcolm, Toccata Press, 1990), ne invita să „ne imaginăm un om cu o minte enciclopedică, un om care nu a uitat niciodată nimic din ce a auzit, a citit sau a văzut de-a lungul vieţii şi care îşi putea aminti şi cânta pe loc, în modul cel mai plin de viaţă posibil, orice lucrare de Bach, Wagner sau Bartók… imaginaţi-vă această minte aliată cu cea mai generoasă şi mai altruistă inimă, într-un om cu aspect nobil şi frumos… locuit de un geniu creator în tot ce face: vorbit, predat, dirijat, cântat la vioară, la pian şi, în special, în compus”.

Nimeni dintre cei care l-au cunoscut pe Enescu nu a putut să îl descrie fără a recurge la superlative şi nu puţini au fost cei care au făcut-o subliniind îndemânarea lui mozartiană. Şi totuşi, chiar şi cei mai bine informaţi dintre iubitorii de muzică de azi reuşesc cu greu să numească mai mult de câteva lucrări de Enescu, şi mai puţini fiind cei care le-au şi ascultat. Prin urmare, trebuie să existe o explicaţie pentru umbra în care rămâne acest muzician, unul dintre cei mai mari care au existat vreodată.

Această uşurinţă cu care umbla prin muzică (se spune că ştia pe dinafară Tetralogia lui Wagner şi o putea cânta oricând, de la orice notă, la pian, acelaşi lucru fiind valabil şi pentru Le Sacre du Printemps) poate să fi fost în defavoarea lui; probabil că memoria lui muzicală fenomenală a contribuit la pierderea unora dintre lucrările pe care le-a compus: de pildă, A Doua Sonată pentru Pian, pe care nu a pus-o niciodată pe hârtie. Numărul mic de compoziţii de Enescu ajunge doar la 33 de opusuri (foarte departe de Mozart, chiar şi dacă includem lucrările excluse din catalogul oficial), incluzând o operă, Œdipe, care i-a ocupat un sfert de secol. Prima montare a acestei opere în Marea Britanie, ce poate fi văzută în mai la Covent Garden, la 80 de ani după premiera absolută, este, prin urmare, atât un eveniment de importanţă majoră, cât şi un semnal de alarmă că Enescu rămâne un compozitor uitat de toată lumea, mai puţin de ţara lui, unde este de multă vreme un simbol naţional.

Continuarea articolului, pe blogul Despre Opera.