Spre exemplu, la mijloc de ianuarie, soprana Georgeta Stoleriu a fost aniversată la împlinirea unei vârste rotunde, iar la scurt timp, foste studente formate la clasa pe care o conduce de decenii la UNMB, afirmate pe scene importante ale lumii, au fost aplaudate în concerte deosebite la care, firesc, a asistat şi domnia-sa, programate, de asemenea printr-o coincidenţă, în două seri succesiv sau chiar... simultan. Pentru că în stagiunea curentă, Filarmonica a abordat opusuri de Brahms, solistă fiind mezzosprana Aura Twarowska (foto dreapta jos), invitată de la Staatsoper Viena pentru a evolua, în compania ansamblului, sub conducerea mult promovatului dirijor Cristian Măcelaru din... America, în binecunoscuta Rapsodie pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră, interpreta realizând o tălmăcire rafinată, cu o frazare şi o încărcătură expresivă perfect dozată şi adecvată textului redat cu o pronunţie şi o dicţie impecabilă; glasul său generos, „încărcat”, condus cu eleganţă şi ştiinţă, a adus un plus de frumuseţe, subliniind şi tenta meditativă şi atmosfera de rugă din final.

Concepţia dirijorală a încadrat partitura între două pagini scrise pentru cor şi orchestră - Nanie şi Schicksalslied -, ca într-un triptic, dorind, probabil, ca astfel să asigure o anume unitate şi continuitate, ceea ce a determinat însă şi prezenţa solistei pe scenă, chiar şi când nu avea de cântat, dar şi o oarecare derută a publicului care ar fi vrut să o aplaude după Rapsodie dar... a urmat piesa corală, aşa încât performanţa vocal-interpretativă cu totul desebită a Aurei Twarowska a fost răsplătită abia la finalul primei părţi a serii, când oricum a fost însoţită de dirijor. Din păcate, corul (pregătit de Iosif-Ion Prunner) nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor, parcurgând scriitura amplă corect dar monocrom ca expresie, fără o diferenţiere clară de la o lucrare la alta. Iar faptul că dirijorul oaspete a condus cu precizie, dând intrări, subliniind teme şi intervenţii instrumentale, coordonând relaţia cor-orchestră-solist cu rigoare, s-a remarcat încă din prima clipă, dar m-a frapat lipsa de preocupare pentru „linia mare” a frazei, pentru implicarea şi solicitarea unei nuanţări reale în plan interpretativ, simţindu-se bine doar în momentele alerte şi în forte, lăsând restul să curgă destul de amorf. Sincer, nu cred că ascultătorul este interesat să descopere (doar) structura internă a unei partituri, ci în primul rând îşi doreşte să fie cucerit sau chiar impresionat de sensul şi trăirea muzicii respective, care să îi trasmită „ceva”. Am avut acelaşi sentiment urmârind şi Simfonia nr. 1, parcursă la fel de plat, contrastele rezultând doar din alternanţa forte-piano, aşteptând zadarnic să se creeze profunzimea, monumentalitatea, anvergura şi interiorizarea gravă, specifice compozitorului; dar orchestra a cântat destul de rutinier, răspunzând conştiincios cerinţelor dirijorale (atâta cât au fost...), prea puţine solo-uri având pregnanţă şi căldură, unele fiind chiar... nefericite, cu „scăpări” şi cânt „sub ton”, totul derulându-se „pe orizontală”, dezamăgirea crescând de la o mişcare la alta.

Ca de obicei, programul s-a reluat şi a doua zi, în timp ce la sala Radio, Orchestra Naţională şi Corul Radio au prezentat, în seria deja tradiţională, o operă în concert selectată dintre cele prea puţin cântate la noi - Favorita de Donizetti -, beneficiind de o distribuţie integral românească, în rolul titular evoluând îndrăgita mezzosoprană Ruxandra Donose, la rândul său formată la „şcoala Stoleriu”. Trebuie subliniat faptul că, sub bagheta lui David Crescenzi, excelent dirijor, atent cunoscător al stilului bel-canto (şi nu numai), temperamental şi permanent implicat în realizarea unei expresivităţi bine reliefate, orchestra a cântat cu plăcere şi, exceptând unele scăpări la suflători, cu acurateţe şi o coloristică diversă, reuşind momente de transparenţă, explozive sau pline de strălucire, construind atmosfera adecvată unei (melo)drame cu toate ingredientele romantice.

Soprana Diana Ţugui  FOTO Alexandru Dolea

De asemenea, corul (pregătit de Dan-Mihai Goia) a sunat omogen, suplu, plin de vervă sau în tonuri abia sugerate de rugă, surprinzătoare fiind însă desincronizările repetate în atac şi dezechilibrele (în special la corul bărbătesc). Privind însă în ansamblu, totul a avut nerv, cursivitate şi... viaţă, dovadă a participării tuturor cu dorinţa de a oferi o versiune interpretativă cu aura evenimentului. Din fericire, distribuţia a fost echilibrată, cu voci generoase, în majoritate bine conduse şi adecvate personajelor întrupate, în prim plan aflându-se, firesc, Ruxandra Donose, o sensibilă şi patetică Leonora, cu un glas de o egalitate şi o prospeţime impecabilă, redând celebra arie în versiunea ei originală, cu o coloratură perfect integrată liniei generale, dar dificilă şi tocmai de aceea foarte rar abordată ca atare. Poate că în prima parte a cântat cu o anume reţinere pentru ca apoi, spre final, să reliefeze culminaţiile vocal-expresive, dar cu siguranţă a cucerit prin frumuseţea cântului şi maniera de a transmite stări şi trăiri ardente, în buna tradiţie belcantistă. Partener i-a fost, în rolul Fernando, tenorul Cosmin Ifrim, printr-o conjunctură favorabilă invitat din câte ştiu pentru prima oară în stagiunea Radio, etalând o voce lirică de calitate şi, comparativ cu evoluţiile sale din urmă cu ani, fie şi la (aceeaşi) Staatsoper Viena, cu o acumulare deosebită în ce priveşte tehnica şi tot ceea ce înseamnă o interpretare adevărată, realizând şi filaje de mare efect şi momente în piano, mezza-voce sau falset „întărit”, susţinute cu siguranţă, având şi incisivitate şi căldură, optând pentru o anume estompare a acutului, pus în valoare cu adevărat  abia în finalul operei; pentru mulţi a fost o revelaţie, pentru cei care l-am ascultat încă de la debutul în lumea operei o surpriză extrem de plăcută prin acumulările ce-l recomandă ca un solist de real interes în partituri de anvergură rezervate tenorilor lirici. Un alt debut pe acel podium, de asemenea de bun augur, a fost cel al sopranei Diana Ţugui (de la Opera Română din Cluj), al cărei glas limpede, luminos şi suplu s-a reliefat în special în canzona din primul act, abordată cu vervă şi puritate, poate cu o prea mare discreţie, dar apreciată şi pentru calitatea timbrală şi pentru acutul şi coloratura perlată (exceptând o nesiguranţă... pasageră) şi pentru farmecul conferit rolului Ines. Neaşteptat de bine a cântat baritonul Şerban Vasile, având, al rândul său, un aplomb şi o rotunjime a frazei care, sincer, până acum i-a cam lipsit, încercând şi un legato adesea reuşit, materialul său vocal calitativ şi penetrant răspunzând cerinţelor rolului Alphonse, mai aproape de linia verdiană. Binecunoscutul bas craiovean Sorin Drăniceanu a etalat, din nou, o voce de tunet, rezolvând cu rigoare partitura destul de amplă, sunând adecvat rolului Baldassare (mai puţin în gravele discutabile din prima sa intervenţie), masiv şi... egal cu el însuşi. Iar tenorul Liviu Indricău (de la ONB) a fost un convingător Don Gaspar, cu glas metalic-eroic întotdeauna remarcat, lipsind însă o nuanţare a expresiei (şi a intensităţilor) şi mai ales ştiinţa rostirii recitativului. Ansamblurile numeroase au fost echilibrate şi omogene, asemeni raportului sonor-interpretativ dintre solişti, iar relaţia lor cu orchestra şi corul a avut precizie şi eficienţă, chiar dacă uneori orchestra a cam acoperit vocile.  

Mezzosoprana Ruxandra Donose şi tenorul Cosmin Ifrim  FOTO Alexandru Dolea

Şi dacă cele două mezzosoprane... colege de clasă - desigur în generaţii diferite - şi apreciate, ani la rând, (şi) la Opera din Viena, ca soliste ale vestitului teatru, au evoluat (şi) în paralel, la Ateneu şi la Radio, soprana Diana Ţugui a apărut, în seara următoare, pe scena Operei Naţionale, pentru a contura rolul Violeta Valery din Traviata de Verdi, reeditând succesul de la debutul său absolut la ONB, marcat cu două săptămâni înainte, când am avut prilejul să o aplaud într-un personaj care i se potriveşte „mănuşă” sub toate aspectele. Unanim apreciată în ţară, unde a abordat roluri extrem de diverse, de la Lucia la Mimi şi Musetta, de la Gilda la Sophie sau Micaela, a convins şi spectatorii bucureşteni că într-adevăr glasul său frumos, impecabil pus la punct, precum şi expresivitatea deosebită, o recomandă în top-ul interpretelor noastre. Încă de la intrarea pe scenă a cucerit prin prezenţa elegantă şi suplă, prin dezinvoltura mişcării, construind, şi în plan vocal, un personaj credibil, firesc, fără nimic artificial sau melodramatic, profund uman şi.. adevărat în reacţii, trăiri, frământări şi sentimente. Cântul său sigur, cald, cu egalitate de registre şi acut strălucitor (micile imperfecţiuni din actul I trecând aproape neobservate), cu o expresie pregnantă, adecvată fiecărui moment, sensul conferit replicilor, alternarea paginilor interiorizate cu izbucniri niciodată exagerate, totul s-a menţinut până la final la un nivel remarcabil, permanent cu implicare şi intensitate emoţională. Iar relaţia cu partenerii s-a construit fluent şi logic, desigur ţinând seama ce cerinţele regizorale uneori cam ciudate, aducând căldură în dialogurile cu Alfredo (tenorul Lucian Corchiş), prestanţă şi echilibru în secvenţele cu Germont (baritonul Iordache Basalic), integrându-se bine şi în jocul complicat din actele I şi III. Sper ca invitarea sa la ONB să fie începutul unei colaborări constante, pentru că... merită. Iar faptul că a trecut, peste noapte - şi la propriu şi la figurat - de la stilul donizettian la maniera cerută de ţesătura verdiană din cel de al doilea spectacol la ONB, vădeşte maturitatea şi capacitatea de a înţelege şi rezolva fiecare partitură, păstrându-i spiritul şi specificul, deşi asemenea „salturi” sunt solicitante şi dificile.   

Şerban Vasile FOTO Alexandru Dolea

Continuând şirul surapunerilor şi „legăturilor” între soliştii acelor zile, în timp ce Diana Ţugui se afla pe scena Operei, baritonul Şerban Vasile apărea, la rândul său, la Ateneu, din nou în concert, trecând şi el de la opera italiană la pagini mozartiene, devenind pe rând Contele din Nunta lui Figaro - în vestita arie pe care, trebuie să recunosc, a cântat-o mult mai nuanţat decât în urmă cu câţiva ani, învăţând să obţină o frazare fluentă şi să rostească recitativul cu pregnanţă şi relief -, dar şi Figaro în duetul din primul tablou al operei, Susanna fiind tânăra soprană  Paula Iancic de la Cluj, studentă în anul III, care apoi a trecut, de asemenea, la un alt personaj - Contesa -, rezolvând aria „de linie” cu acurateţe şi curaj; dar Şerban Vasile a „atacat” şi Serenada din Don Giovanni, găsind o soluţie pentru acea mezza-voce adecvată scriiturii, mult mai în largul său în celebrul duet cu Zerlina,  alături de aceeaşi parteneră de scenă, al cărei glas mai puţin conturat pe mediu se deschide generos spre acut, având şi amploare şi o atentă conducere a frazei, cu intenţii interpretative demne de laudă. Aspecte care s-au reliefat deopotrivă în aria Micaelei din Carmen, convenabilă glasului ei care, probabil, în timp, va căpăta un plus de strălucire şi consistenţă; iar Şerban Vasile a fost convingător în aria lui Escamillo, care cere desfăşurări vocale generoase, în forţă, deşi registrul grav... nu a existat. Cei care au asistat la toate cele trei concerte au avut parte de o experienţă inedită, nu doar pentru că i-au ascultat pe soliştii respectivi în partituri atât de diverse, ci şi pentru că au constatat diferenţa enormă între nivelul la care a evoluat ansamblul Filarmonicii, apoi cel net superior de la Radio, pentru ca Orchestra Română de Tineret, cu maestrul Cristian Mandeal la pupitru, să aducă un salt calitativ greu de egalat, stârnind entuziasmul şi în programul eclectic propus la Ateneu, acompaniindu-i pe Şerban Vasile şi pe Paula Iancic în sonuri spumoase, strălucind şi în partiturile simfonice din operele de Mozart sau de Bizet, dar şi în miniatura de Dinicu-Vladigherov, colaborând cu excelenţi violonişti în opusuri de Ceaikovski sau Waxman. O adevărată lecţie despre valoare, pasiune şi dedicaţie în realizarea paginilor muzicale, o demonstraţie de virtuozitate din partea unor instrumentişti uimitori la vârste (aproape) adolescentine. Şi astfel am avut parte, în cele trei seri de concert, de un crescendo permanent în ce priveşte calitatea ansamblurilor „implicate”; cât despre prestaţia celor de la ONB, uneori poate să fie chiar la înălţime.

A fost un sfârşit de ianuarie plin, cu tentaţii reale pentru melomani şi, aşa cum subliniam, cu regăsiri şi „legături” dintre cele mai frumoase sau chiar surprinzătoare. Să sperăm că aglomerarea de evenimente ne va provoca, în continuare, la o revenire constantă în sălile de concert sau de operă, pentru că oricând „alergarea” de la un spectacol (sau concert) la altul constituie o atracţie şi o reală bucurie pentru împătimiţii muzicii bune.